Ne răspândim. Până când?

Am coșul plin. Mă așez la una dintre cele două case deschise. Sunt a treia la rând. Vânzătoarea mă observă. Se răstește la bodyguad.

– Ți-am zis, mă, că nu mai iau pe nimeni, că vreau să plec în pauză? Bodyguardul se apropie de mine. Are ochi albaștri și o mirare copilărească. Privește rătăcit, parcă nu mă vede. E tinerel.

– Of, n-am fost atentă, zice el. Mergeți dincolo.

Merg dincolo, la cealaltă casă, și-l corectez murmurând: n-ai fost atent, că ești băiat.

La casa asta, un bărbat, a cărui față n-o văd, se moșmondește, scormonindu-se după ultimele monede. Femeia din fața mea își dă ochii peste cap. Pufnește.

Nu schițez niciun gest de enervare, nu comentez. Durează ceva până bărbatul plătește. Sunt cu mintea la cartea asta. Mă simt la fel de bătrână ca Penny. Îmi închipui că de-asta am mai multă răbdare. Penny e pictoriță. Acum – pentru că romanul e scris la timpul prezent – e găzduită cumsecade într-un centru de îngrijire, alături de un matematician, o traducătoare și un violonist. Are goluri de memorie. Unele lucruri și le notează pe hârtie sau pe șervețele, altele le scrijelește pe un perete să-și aducă aminte că a mai trecut pe acolo.

Bărbatul plătește în sfârșit și iese.

– Ce dificil e omu` ăsta de fiecare dată, zice vânzătoarea colegului din cască în timp ce încasează banii doamnei din fața mea.

E rândul meu să așez pe tejgheaua strâmtă produsele. O salut. Ea nu mă recunoaște. Se scuză că a tulburat-o omul de dinainte. Eu o știu. O văd cu cățelul în unele dimineți. Îi vorbește ca și clienților. E îmbrăcată, ca de fiecare dată, cu un pantalon lălâu și scămoșat. E micuță de statură și mai în vârstă decât pare. Păr grizonant, tunsă scurt. Mers bărbătesc.

– Vă dau pungă? mă întreabă.

– Nu, mulțumesc, am. Mă privește o clipă, dar nu mă recunoaște. Ieri, la unul dintre produsele cumpărate, am primit și o sticlă de 1 litru de cola. Tot ea era la casă.

– E promoție, luați-vă sticla din frigider, zice.

– N-o iau, că nu-mi trebuie.

– E gratis, accentuează.

– Am înțeles, dar nu-mi trebuie. Luați-o dvs., îi zic.

Deschide frigiderul, ia sticla.

– Dar trebuie să-mi lăsați bonul, că nu mă lasă să ies cu ea. Nici eu n-o vreau, o s-o dau cuiva.

Apoi, pe măsură ce scanează produsele, uitând probabil ce-a zis mai devreme:

– Ce bine, că n-aveam acasă din asta. O s-o iau. Chiar vă mulțumesc.

O privesc acum și-mi vine să o întreb cum a fost cola de ieri.

– Vă dau pungă? mă întreabă din nou.

– M-ați mai întrebat. V-am zis că nu.

– Card mega?

– Nu, n-am.

Îmi răsună în mintele cuvintele lui Penny: ”Mi-a fost teamă că voi îmbătrâni. Am fost îngrozită”. Îi răspund în gând, în timp ce urmăresc vânzătoarea mânuind produsele: și mie îmi e, Penny.

– Card mega aveți?

– M-ați mai întrebat. Și v-am zis că nu.

Nu se scuză. Își vede mai departe de treabă.

Ies din magazin și-mi continui în minte conversația cu Penny. Și eu mă gândesc, ca și ea, ce-ar însemna să am mai mult timp. Pentru mine, pentru noi, pentru copii. Îmi vine în minte mama, pe care n-o îngrijește nimeni ca în centrul acela din mijlocul naturii în care are să stea Penny până la 92 de ani. Și mama începe să aibă goluri de memorie. De fiecare dată când am vorbit cu ea în ultimul an, aceeași placă cu biletul de externare pe care nu-l mai găsește. Și ăsta i se pare un lucru necurat. Știu întotdeauna ce are să urmeze. Ei, iartă-mă, zice, am uitat că ți-am spus. Mamă, mi-ai zis de zeci de ori.

Să avem mai mult timp. Nu asta-și dorește oricine?

”Dar ce s-ar întâmpla dacă tot ce ai avea ar fi doar timpul?” zice Penny.

”Poate că, dacă am avea tot timpul din lume, viața ar începe să ni se pară lipsită de sens. Sau mai rău.”

Directoarea centrului de îngrijire, o femeie frumoasă și elegantă, le repetă zi de zi lui Penny și celor trei companioni că secretul longevității este să rămânem optimiști și productivi. Optimiști și productivi. Optimiști și productivi.

Astăzi, de dimineață, în vestiarul sălii de sport, o femeie în vârstă. Are doar chiloții pe ea. Se apleacă să-și ridice prosopul de jos. Vederea ei mă electrocutează o secundă.

Nu, zice Penny din mintea mea, n-ai de ce să te temi, ”un corp e mai fascinant odată cu vârsta. Este din ce în ce mai sincer.”

– Bun. Și dacă uit trecutul, o întreb, ce mă fac.

– ”Să uiți trecutul nu e întotdeauna cel mai rău lucru”, mă liniștește ea.

Mă incită jocul ăsta cu Penny, personajul din carte, când lucid, când amnezic. Mă ajută și scriitura limpede a lui Ian Reid cu care m-am mai întâlnit la fel de grațios în ”Mă gândesc să-i pun capăt”, romanul lui de debut.

Plusez:

-Te-ai gândit, Penny, cum îți va fi la bătrânețe?

”Nu mă gândeam niciodată cum va fi mai târziu, la bătrânețe. Nu mă gândeam că dorințele îi vor păli cu timpul, iar ciudățeniile i se vor exacerba. Pe măsură ce pasiunea scade, caracterul iese tot mai mult la iveală.”

– Dar longevitatea asta atât de clamată e o minciună, Penny?

– ”Minciuna este despre viață, că ne trebuie mai multă, că trebuie să fim mai productivi, să producem mai mult, că trebuie să fie mai lungă, că moartea e dușmanul. Nu e adevărat. Infinitul este un mister care îți taie răsuflarea, cel puțin așa credeam pe vremuri. Acum știu că nu e așa. Infinitul este stagnant. Nu se extinde. Nu poate. E doar imposibil de măsurat. Nu e un mister, e doar ceva întins la nesfârșit.”

– Va să zică, Penny, în cele din urmă, mai mult timp va ajunge cel mai oribil lucru.

– Iadul, îmi răspunde ea.

Am terminat cartea cu câteva clipe în urmă. Cele de mai sus au ieșit dintr-o suflare. Mai păstrez însă și unele doar pentru mine.

Cartea asta face parte din colecția Byblos a editurii Curtea Veche, coordonată de Luana Schidu. E atât de curat și limpede scrisă, și admirabil tradusă de Ludovic-Ștefan Skultéty.

Citiți-o. Veți ști mai multe despre timp. Despre timpul de trăit.