Acoperă-mă cu ceva
– Și ce-ai mai gătit? o întreabă doamna în negru așezându-se pe scaunul din dreapta mea, puțin după plecarea metroului din stația Unirii.
– Niște poezii, răspunde întrebata din dreapta doamnei în negru.
A urmat o pauză, apoi un foșnet de poșetă.
Întrebata a scos telefonul. I l-a întins doamnei în negru.
Câteva momente, în vagonul metroului ici-colo ocupat de călători nocturni s-au auzit doar scrâșnetul roților și curentul produs de goana trenului prin tunel.
Doamna în negru citea de pe ecranul telefonului.
I-a luat ceva. Răspunsul nu mai venea. A trebuit să cercetez de ce cu propriii ochi. Erau 5 strofe dense și-o poză la final.
Cititoarea, doamna în negru, tot n-a răspuns. Doar i-a întins telefonul. Întrebata a continuat:
– Mai am și altele, dacă mai vrei să citești.
Moment în care m-am ridicat de pe scaun, trecând prin fața lor. Urma să cobor. Doamna în negru și-a încrucișat brațele sub sâni. Purta o rochie neagră din voal transparent în partea de sus.
Întrebata și-a vârât telefonul în poșeta roșie, plecând mult bărbia în piept. I-am zărit, înainte să cobor, cele două codițe răsucite ca doi melci la baza capului și prinse cu elastice pentru bani.
Am urcat scările de la metrou în graba stomacului chiorăind. Cina o înlocuisem cu o tacla prietenească și-un ceai verde cu boboci de trandafiri. Florile nu țin (de foame), poate uneori de iubire. Dar asta n-o știe nimeni cu certitudine.
La suprafață, frisonul brusc al nopții ăsteia de septembrie mi-a blocat până și gândul la negresa cu magiun, fără zahăr, care mă aștepta în frigider. Și, oricum, ar fi fost prea târziu s-o mănânc.
M-am chircit toată în rochia mov cu mâneci scurte (când am plecat era soare). Tălpile, strânse și ele de frig, alunecau din sandale sabotându-mi întoarcerea spre casă.
E toamnă, puișor!
Acoperă-mă tu cu ceva!
