Domnule Gospodinov*,

sau tovarășe Domn – cum vi s-ar fi spus în alte vremuri trecute și pe cale să fie uitate, dacă nu le-ați fi scris (imaginat, poate?) în cartea asta,

Aflați că nici mie nu-mi plac finalurile, că nici eu nu-mi amintesc finalurile cărților sau ale poveștilor mele de viață, că nici proaspătului laureat Nobel, Jon Fosse, nu-i plac de vreme ce, în cartea-i pe care am început-o imediat ce-am aflat cine este, lăsându-vă să mă mai așteptați cu finalul din ”Refugiul timpului”, nu există punct.

E un început perpetuu și-o uitare perpetuă. Nici nu începi bine, c-ai și uitat de unde ai plecat. Ăsta e Fosse, un brânci continuu al memoriei. Și al răbdării…

Și apoi, așa cum ziceți tot în cartea asta, sfârșitul unui roman e ca sfârșitul lumii, e bine să fie amânat. Dar sfârșitul vieții cum îl putem amâna? Sau tocmai despre asta e vorba în carte?

Deci, cum ziceam, nici mie nu-mi plac finalurile. De aceea cred că uneori chiar trebuie provocate să se întâmple când încă mai ții minte cum ai început. A ține minte, cum să faci să nu uiți și nici alții să nu te uite – asta-i noua chirurgie estetică a vremurilor ăstora.

Noua clinică de înfrumusețare mintală. Noul salon de cosmetică a iluziilor.

Augmentarea memoriei, nu a buzelor și feselor; prelungirea telomerilor, nu a genelor, unghiilor, șuvițelor de păr.

În lipsa unui Gaustin ca al dumneavoastră (clinician al trecutului), trebuie să fac apel la proximitatea zilei de azi.

Să luăm ca exemplu o relație, că asta ne preocupă pe toți, în definitiv, desăvârșirea prin relație.

Știi sigur că va ajunge la un final, căci nu există – psihologii ne învață asta săptămână de săptămână în podcast-uri gratuite cu milioane de followers – ”și-au trăit fericiți până la adânci bătrâneți”.

Și-atunci, nu e mai bine să-i grăbești sfârșitul când încă îți amintești cum a început și ce câmpuri verzi și dantele de copaci în floare era povestea?

Nu, nu, ar striga unii, pe bună dreptate Trăiește, trăiește povestea, du-o până la capătul capătului, ca să ai unde te refugia când te vei retrage din propria viață, din propria istorie, din propria minte, din propria piele care-ți va rămâne mare.

Pentru când vei închide fereastra și vei trage oblonul… memoriei.

Ca să ai mobilă și parfum (există o memorie a parfumului mai puternică decât cea vizuală), și gustul de altădată, și ierni ca altădată, și cârnați afumați ca altădată, când n-o să mai ai nimic.

Deci, domnule Gospodinov, ca să n-o mai lungesc (că trebuie să plec la munte să-mi creez amintiri-mobilă), dacă cu ”Fizica tristeții” am avut chimie puțină, aflați că ”Refugiul timpului” m-a năucit.

Că eu v-aș fi dat Booker Prize-ul în 2023, ba chiar și în 2022. Că, dacă ar fi scris Houellebecq pe cartea asta, și luna și-ar fi scos jobenul și-ar fi jucat într-un film deocheat pentru adulți.

Chapeau bas, domnule Domn*! N-ați lăsat altora nicio firimitură din tema asta a timpului, a trecutului la care tânjim să ne întoarcem, să-l excavăm de acolo unde se afundă tocmai să ne facă în ciudă.

*Gospodin – domn, în limbile slave

Despre Fizica tristeții am scris aici.