În Dealu Mare, o zi pe Drumul Vinului

E cea mai compactă zonă viticolă a României, sol comparabil cu al regiunilor Bordeaux și Toscana, se bucură de cele mai multe zile însorite pe an și se găsește la doar o oră și douăzeci de minute de București. Cu încă o bucată de autostradă recent dată-n folosință, s-ar putea ca drumul să fie chiar mai scurt. O excursie de o zi are mai mult farmec și vino-ncoace în perioada mijloc de septembrie – început de octombrie, deși cramele-s aglomerate cu strânsul strugurilor și clocotul mustului, iar locurile de cazare deja ocupate în întregime. Dacă anume asta cauți, să găsești via la apogeu și nu neapărat turul cramelor pentru degustări, apucă cu mașina personală pe Drumul vinului în Podgoria Dealu Mare, o buclă a Subcarpaților de Curbură, care face joncțiunea cu Dealurile Buzăului și cele ale Munteniei.

Sursă foto: revino.ro

Iar ca să mănânci felurile principale (dacă acceptăm că desertul vor fi strugurii), cu nimic mai prejos ca-n buricul târgului, îți poți rezerva o masă la restaurantul Apogeum al cramei Tohani, fost conac regal aparținând cândva Principelui Nicolae al Romaniei si sotiei acestuia, Ioana Doletti Dumitrescu.

Dar, până la masă, să o luăm cu aperitivele. Ale cunoașterii locurilor.

Să zicem că pleci de la București la ora 9.00.

Pe la 10.20 ești la Crama 1777 Valea Călugărească, un muzeu al vinului amenajat în cea mai veche locuință țărănească, care s-a păstrat în Județul Prahova până în 1985.

Elemente ale acestei case au fost folosite, pe un alt amplasament, la construirea actualului muzeu. Fiind încă dimineață și poate nici n-ai servit micul dejun, ar fi bine să începi cu povestea vinului. E spusă cu pasiunea mustului clocotind astâmpărat de muzeograf Emilia Savelovici, coordonatoarea muzeului.

Presupunerea mea este că anume ea a creat această poveste în jurul colecției de obiecte și vinuri nobile existente în Crama 1777. Și-ai să capeți, după ce vei fi ascultat cum ți se picură ambrozie de vorbe în urechi (doamna Savelovici are darul de a scoromi și reda melodios povești uitate prin cărți vechi sau margini de sat), un respect și mai mare pentru vin când ai să afli de virtuțile de medicament și sacrament.

Despre cele de aliment, apele-s clare. Până la un punct. Sau număr de pahare… Sau sticle.

Ai să vezi aici vinul pelin, etichetat ca tonic pentru sânge (așa înțeleg că, prin părțile Brăilei, mai toți – inclusiv tata – sufereau de circulație proastă; numai ce-l auzeai: dă fuga-n Barieră și cumpără-mi un pelin sau o șliboviță), vinul cu mentă – tonic pentru plămâni, vinul cu leuștean sau pătrunjel – tonic pentru inimă, vinul cu usturoi, regulator al tensiunii, vinul cu cimbru, vinul amărui Vermont.

Pe aceeași masă cu vinurile medicament, cam pe la mijloc, stă sabia lui Ștefan Cel Mare. Ca un bibelou. Unul umplut cu vinars din Republica Moldova, prin părțile astea nu se prea face, dar nu unul comun, ci premiat. Moldova este a cincea în Europa la producția de vinars și se prezintă la majoritatea concursurilor cu sabia umplută, așa și cad medaliile pe gâtul moldovenilor, ca secerate.

Povestea vinului spusă și auzită în Crama 1777 se încheie cu o degustare de… struguri. Care, pentru moment, mai stăvilesc acest neașteptat „îmi plouă-n gură”, tradus în curiozitatea de a descoperi grabnic ce-i cu rețeta (de leac) mănăstirească a vinului pelin din 33 de plante culese din flora spontană a locului și puse la presat într-o sticlă de „Ierbar” alb, rose și roșu, despre care ne deschide apetitul cunoașterii Emilia Savelovici. Ierbar e denumirea a trei feluri de vinuri noi (doar de doi ani intrate pe piață) alcătuite de oenologul recent uns al Viei Domnului din Jercălăi, unde există și mănăstirea cu acela și nume.

Cum ziceam, diluezi ploaia din gură cu pulpă de struguri proaspeți și te îndrepți spre Conacul Bellu din Urlați (conac despre care habar n-aveam că există). E la patru kilometri de Crama 1777 și la jumătatea drumului spre Jercălăi, în inima unei păduri care se îngână molatic cu începutul de toamnă. Te aștepți să găsești liniște, dar dai peste ditamai grupul de turiști aduși cu autocarul. Veseli, însetați și ei, ca și tine, de cultură.

Conacul Bellu, nume a cărui rezonanță te trimite cu gândul la cuibul eternității din sector 4, București, a aparținut primului fotograf al României, baronul Alexandru Bellu, descendent al familei care a donat terenul pe care se găsește Cimitirul Bellu. Ceea ce vei vizita este, de fapt, casa de oaspeți, o construcție de mijloc de secol XIX, stil arhitectonic vechi românesc, și zic să o vezi cât mai curând. La cât de profund sunt afectați pereții, doamne-ferește!

Conacul propriu-zis, mult mai mare decât casa de oaspeți rămasă în picioare, număra douăzeci și patru de camere, dispuse pe două nivele, în mijlocul unui parc de cinci hectare. Când ai să parchezi mașina, ai să mai vezi câteva trepte-relicvă cotropite de vegetație sălbatică din conacul de odinioară. Foișorul în care sunt adăpostite fotografiile lui Alexandru Bellu, după multe făcându-se cărți poștale, îl poți vizita doar dacă mai găsești încă nouă prieteni însetați ca tine și suni în prealabil pentru programare. Nu părăsi conacul fără să vezi crama în care încă se mai simte izul strugurilor parcă mai ieri zdrobiți de picioarele fecioarelor cu inima zburdalnică. Dacă flăcăul primea must din mâna ei, acesta era simbolul dragostei. Veți găsi aici piese și de două mii de ani.

Să remarci neapărat podeaua terasei conacului, un mozaic ingenios. E originalul, alcătuit din piatră de râu și teracotă.

Conacul reintră în liniștea lui, grupul vesel de turiști a coborât și abia acum poți respira în voie spiritul locului. Câte o castană căzută din senin (nu e nicio adiere azi) te mai extrage din scurta reverie a acestei zile blânde de toamnă.

De acum poți urca liniștit în mașină. Ai înghițit nu doar în gol gândindu-te la Ierbarul mănăstiresc, de leac, desigur (și inclinația spre reverie trebuie lecuită), ci și olecuță de istorie glorioasă autohtonă, deși familei Bellu este de origine macedoneană. Te îndrepți spre Jercălăi trecând prin Urlați. Crestele, matematic terasate, îți lasă impresia că dealurile se unduiesc, că fac ape.

În Jercălăi găsești nu doar Via Domnului și acest Ierbar care ți-a stârnit curiozitatea, ci și biserica de lemn a Mănăstirii Sfânta Maria. E dintre acele biserici călătoare și neîmpăcate pe deplin cu locul. A fost construită la Luieriu, în Mureş, și dăruită Reginei Maria, care a mutat-o la Bran. Lăsată în voia domnului după 1947 şi folosită mai mult ca bodegă, biserica în formă de corabie a fost demontată, strămutată şi reasamblată la Mănăstirea Jercălăi.

Bun, și Ierbarul unde-i? Chiar la intrarea în complexul mănăstiresc. E bine să-l cumperi de aici, în magazine n-ai să-l găsești. Cât vei cântări sticlele Viei Domnului din ochi, te poți servi, ad libitum, cu struguri grași și galbeni din coșul pus la intrare în semn de bun venit.  

Nefiind deloc o băutoare (sunt lipsită din născare de alcooldehidrogenază, enzima care procesează în organism alcoolul), nici nu știu ce resorturi imaginative a declanșat în mine Ierbarul Domnului, care pe site-ul podgoriei e prezentat astfel: „Băutură tradițională românească, cu rădăcini în vechile rețete de leac mănăstirești, aromatizată cu plante ca busuioc, soc, lavandă, mentă sau boboci de trandafir. Gustul dulce-amărui și parfumul ierburilor te fac să simți natura în fiecare pahar. Produsul se prezintă ca un bun digestiv și poate fi servit atât ca aperitiv cât și ca desert. La gust, vinul este asemanator vermuturilor cu aceleași note dulci amărui, dar complexitatea data de plantele și fructele macerate în masa vinului fac din această băutură ceva unic. Finalul este lung și revigorant, iar efectul asupra organismului este relaxant, cu un aport terapeutic însemnat.”.

L-am cumpărat în toate cele trei forme în care se găsește. Seara, în formula completă a familei, l-am desfăcut pe cel alb, cu pronunțat gust de pelin. Este întocmai ca-n prezentarea de mai sus. Și-o notă de grapefruit la sfârșit, aș mai adauga eu descrierii de pe site.

Împăcați c-am văzut și Via Domnului (acum câțiva ani, o prietenă, ca să-mi întoarcă darul, mi-a adus în găleata pe care i-o umplusem cu roșii din grădina mea, vreo trei sticle din Via Domnului) și știm ce hram poartă, cu burțile pline de struguri, ne  îndreptăm spre Apogeum. Restauranul Apogeum al cramei Tohani, unde e bine să faci din vreme rezervare. E șic aici și e liniște.

Restaurantul este chiar în buza podgoriei. Inspirat din partea lor să lase neculese rândurile din față. După ce vei mânca, pentru că aici sunt alte soiuri de struguri, vei coborî să faci câțiva pași printre rândurile de vie și vei ciuguli câteva boabe teribil de dulci, deci nu-ți comanda și desert.

După-amiaza toarce de acum ca o pisică ghiftuită. Ar mai fi fost timp să ajungem și la crama Mierla Albă a povestașului și simpaticului oenolog Daniel Dorneanu, școlit în Franța și întors pe Dealu Mare unde – ne povestea acum trei ani – îl mai supără culegătorii care nu înțeleg și pace că nu trebuie să strivească ciorchinele când îl rup, și chiar ajungem, dar crama e închisă.

E sâmbătă. Amurgul se arată timid. Fâșii roșiatice peste degradeuri galbene se compun peste linia dealurilor. Abia acum îmi pare că găsesc ce-am căutat venind printre podgorii. O probă palpabilă de rezistență și regenerare.

Și la crama Budureasca se trag obloanele. Paznicul iese în întâmpinare, am închis, zice el scurt și obosit, ceea ce ne arată și scaunele urcate pe mese de pe terasa unde, tot acum trei ani, am privit nesfârșitele parcele cu vii.

În curând, liniștea nopții va strânge podgoriile la piept.