Scobitoare-n cristalin, ghici poveste ce-i

Scobitoare-nfipă în cristalin. Ăsta este efectul unor cărți (altfel, bune) despre care țin neapărat să povestesc povestea pe care-am înțeles-o. Altele au efectul unei cine în cămașă de noapte, cu omul drag, într-o cabană pustie și caldă, cocoțată în mijlocul viforniței. Au discreția unei atingeri a genunchiului, ca din întâmplare, pe sub masă, dar impactul strigătului care urnește avalanșa. Nu se lasă povestite. Doar citite. E cazul cărții aici de față. Care, nu te lăsa înșelat (titlul nu-și merită cartea), nu e un îndreptar al fericirii conjugale. Nu e nici o carte siropoasă, nu este nici despre trădări, nici despre lupta de putere dintr-un cuplu (ce straniu sună!) și nici despre cine are dreptate într-un cuplu și cine nu; cine e cel bun și cine e cel rău dintre cei doi. Este despre impresia de adevăr pe care toți îl avem ca lumina zilei.

Adevărul celui care spune povestea și adevărul-judecată al celui care o ascultă. Cuplul din carte – un pictor celebru aflat în recuperare după un AVC și mai tânăra lui soție – își spune pe rând povestea. În fine, versiunea fiecăruia de poveste, adevărul lui și adevărul ei. Întâi, versiunea pictorului, elaborată, rostogolită ca fumul unei țigări care arde încet, perdea de fum prin care descifrezi contururi apetisante; apoi versiunea soției, ca desenul unui școlar, cu linii simple, culori brute, stângace, cu ferestre mici și acoperiș care se termină în interiorul pereților, cu o pată galbenă, îngroșată, în colțul foii de desen.

Bun. Acum, după ce am aflat celor două adevăruri, al ei și al lui, cu care țin? Care-i adevărul pe care-l cred? Al cui adevăr e mai adevărat? Al celui care se mai poate apăra, care poate merge, mânca, alerga, șofa, iubi din nou sau al celui care tocește șezutul scaunului și adulmecă primăvara prin fereastra neputinței fizice? Hmmm? Al cui?