Basculanta care iubea muntele

Am ezitat dacă să scriu asta. Voiam să șterg cu totul din minte și de pe haine mirosul de grătar pe care vântul mi-l lipise de păr ca pe gumă, deși ne aflam la vreo 50 de metri distanță, imaginea lor, cu burțile ieșite ca o banchiză de sub tricou, dansând și chiuind într-o basculantă, cu muzica răsunând mai abitir la 1 700 metri altitudine.

Și cabanierii, soț și soție, privindu-i din pragul cabanei-restaurant neputincioși, cu brațele încrucișate a scut: ”Nici măcar un ceai n-au cumpărat de aici.”

Boxele mari, două dulapuri, cărate cu basculanta, suportă cu greu, îmi închipui, fumul gros al micilor și cefelor de porc întinși pe două grătare prea mici pentru marea poftă pe care ți-o face aerul tare de munte. Sunt o ceată de petrecăreți, veniți la Cabana Cozia (1 668 m) să se destreseze stresându-i pe alții. Li se alătură și câteva doamne imaculate, îmbrăcate în geci albe.

Poate datorită lor, pentru impresia artistică (între timp, poiana cabanei se umple de montaniarzi dintre cei care urcă muntele cu piciorul) trei dintre bărbați se cocoață în basculantă. Dansează și se dau huța-huța până ce osia și arborele cotit scot părâituri de fier frecat pe fier.

– E o imagine de Tiktok, zice M.. Buni de filmat.

Dar eu mă tem, căci, dacă ar fi văzuți, unii ar fi tentați să-i imite.

– Ce straniu, îi răspund, nici n-ai zice că-s născută în Brăila. Toleranță zero în privința asta.

– Vezi ce ți-au făcut cărțile, adaugă el în timp ce se opune vântului care îi zboară ciorba din lingură și i-o proiectează pe manșeta hanoracului.

Ai observat, când ești pe vârful muntelui și trece un avion, zgomotul motoarelor este atât de amplificat, încât vibrațiile ecoului capătă rezonanță în plămâni. Așa simțeam și boxele…

Cabanierul merge și-i atenționează să reducă volumul. Apoi ridică din umeri, n-am ce să le fac… Măncăm ciorbele și ne bem ceaiurile cât de repede ne lasă vântul și mâinile umflate și amorțite, să ne cărăm cât mai repede de aici.

Când urci pe munte – cu piciorul, nu cu basculanta – trebuie să ai obligatoriu ceva în cap. Nu pe cap, în cap. Trebuie să te lupți cu niște gânduri, să decantezi, să distilezi, să epurezi, să filtrezi, să naști altele noi. Și, cu cât e muntele mai dur, cu atât răspunsurile (dacă le găsești) s-ar putea să fie mai limpezi.

Partea de creastă a traseului ăstuia e din ce în ce mai dură. Îmi curg mucii fără stavilă. Vântul rece din golul alpin mi-i zboară în picături de ploaie. Răceala, pe care o credeam pe sfârșite, își ia nasul la purtare acum. Respir cu un bolovan pe piept. Gâtul mi se usucă arșiță. Mâinile abia mai răspund intențiilor.

Scot greu șervețelul din buzunarul pantalonilor. Am plecat de jos, de la Mănăstirea Stânișoara, doar cu un pachet. L-am consumat aproape pe tot în urcușul abrupt. Cozia pare un munte mic, dar e al naibii de dur și bolovănos, și nu știi dacă e mai periculos în urcare sau coborâre.

Mă doare capul. Ieșiți în golul alpin, transpirația de pe ceafă îngheață instantaneu. Vântul în rafale culcă vegetația uscată. Până și feriga s-a uscat. Eșarfa pe care mi-o dă M. se lipește greu de mine. Nu e ca cea din lână, zice el, dar o să-ți fie mai bine.

Presiunea din cap face tâmplele să-mi zvâcnească. Tot ce ne lipsește acum e o ploaie. Norii fac oglindă Oltului. Nu știu cine pe cine imită în griul de plumb.

M-am temut, văzându-te cât de încet urci, ceva ce nu-ți e propriu ție, c-o să ne întoarcem.

După urcușul de aproape 3 ore ajungem la releu. Culeg de aici toată măreția valurilor de munți împăduriți ca peria. Printre ei, fâșia de oglindă a Oltului.

Toamna încă nu e o doamnă, ci o toană. Mai are timp. La București se anunță 30 de grade.

De aici și până la Cabana Cozia, apoi vf. Ciuha Mare (1 668 metri, cel mai înalt din Cozia), mai mergem preț de două respirații atinse de răceală.

Sperăm să găsim tihna unei ciorbe și a unui ceai de plante, cum doar în cabanele de munte mai afli. Dar… iată basculanta și zarva la care muntele îi inspiră pe unii. De ce vii la munte dacă, așa cum este el, cu liniștea și capriciile lui, nu-ți ajunge?

În vila unde am înnoptat, o altă ceată de cetățeni veniți la munte să se destreseze s-au frăsuit intrând-ieșind și pășind deasupra camerei noastre ca o oaste bine hrănită și adăpată. Ne culcaserăm devreme ca să plecăm devreme.

Ne vindecă de fum și meltenisme pădurea seculară de fagi prin care ne facem cea mai mare parte din coborâre. Brândușele de toamnă caută și ele mierea soarelui, se ițesc pe pantele însorite.

Aici e absolutul.

Pe partea asta de versant e o altă lume, o altă planetă, un alt timp. Soarele, prea obosit de vânt în partea de urcuș, s-a scuturat tot peste fagii seculari.

Îmbrățișez și pipăi aproape erotic scoarța gri perlă.

Mă molipsesc de miere.

Mierea e (și) uitare.

You may also like...

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *