Fluxul (ne)tăcerii

Cu trei toamne în urmă, m-a prins o viitură pe Delu Mare, una cum nu mai văzusem, șiroaie de ape și noroaie se scurgeau ca niște râuri în sine de pe dealurile cu vii, mocirle creând cratere pe unde alunecau-escavau. Năvăleau hoarde de ape și nu se scurgeau niciunde.

Eram în mașină, și chiar și așa era greu de suportat, așteptam ca din clipă în clipă să o luăm la vale, să intrăm cu toți unii în alții, unele în altele, mașinile care se opriseră în coloană, un tractor patina pe drumul care se întretăia cu al nostru încercând să o scoată, să nu alunece de tot în șanț, o mașină devenită o pietricică în calea stihiei.

Și tăcerea șuvoaielor care se învolburau și se întunecau sub noi, noi sub cerul care se rupea de noapte peste vii, în plină zi.

Așa e cartea asta, o traducere a viiturii aceleia, un șuvoi dominant care adună alte șuvoaie, ești blocat în reacții cum eram în mașină – așteptând și atât, așteptare paralizantă -, funcționezi după bătăile de inimă ale scriitorului care nu scrie, ci taie (nici pe el nu se iartă, taie și în carnea lui – toți avem demonii noștri), ești în miezul a ceva ce, deși previzibil, speri să fie amânat, scriitorul poate să facă un compromis, să-l facă atunci, să intervină, să amâne cât poate el.

Treci bine de jumătatea cărții și deja e prea târziu, nu mai scrie cu mintea lui, ci cu a ta, în care se ivește conturul aceleiași mame, care tot într-un spital a lucrat o halcă de timp, care n-a înțeles nimic sau mai nimic din viață și nici n-a apucat să spună pe de-a-ntregul, după ce în sfârșit a deprins câteva cuvinte din câmpul lexical al iubirii, esențialul.

N-am obiceiul să povestesc cărțile pe care le citesc și nici să le ierarhizez. O carte, odată luată în posesie, devine propriul tău univers, vorbește despre înțelesul pe care tu îl dai și deja ce se petrece între tine și carte nu mai e nici treaba autorului și nici a altor cititori de dinainte sau de după.

Am amânat de trei ori începerea cărții – părea că-mi scrie propria poveste (care încă supurează). Și mai aveam și ideea fixă (și proastă), cunoscând scriitorul prin ceea ce mai lasă prin curtea școlii a Facebook-ului, c-are să fie așa sau pe dincolo.

N-a fost nici așa, nici pe dincolo, ci o surpriză cu totul, un text care, la final, și-a luat zborul, diafan, ca un fluture colorat și strălucitor în lumină. Bisturiul care s-a transformat într-o adiere de fluture, asta e o realizare stilistică demnă. Nu știu cum s-o spun mai bine.