Doamna de la Bliss

Exista pe Calea Victoriei din București, colț cu Poliția Capitalei, un magazin de îmbrăcăminte numit Bliss. Vindea haine scumpe, preponderent bărbătești, din materiale naturale.

Lână, cașmir, mătase – o încântare. Mai ales la pipăit. Nu-mi aduc bine aminte dacă și bijuterii. Probabil. Cu siguranță, butoni pentru cămăși aveau.

Eram studentă la vremea când l-am descoperit, la mijlocul anilor 90, iar acum mă întreb dacă ceea ce m-a făcut să revin periodic în magazin (mai bine de un an) erau hainele, bijuteriile sau vânzătoarea.

N-aveam bani să cumpăr. Nici măcar o jumătate de buton, și asta se vedea pe mine de la o poștă. Dar vânzătoarea, o femeie de vârsta mea de acum, mă trata ca și cum aș fi avut. Teatru nu știam să joc și nici hainele cu care eram îmbrăcată, aceleași mai mereu, nu mă ajutau prea mult.

Prima dată am intrat din curiozitate. Trebuia să scotocesc bine zona în care urma să mă stabilesc o vreme. Apoi trebuia să descopăr materialele, croielile, potrivirea de culori. Și povestea vânzătoarei.

Cum magazinul era mai mereu gol, ea avea timp, iar eu, urechi pentru taclale. Eleganța ei de fiecare zi era în sine o poveste. Ajunsesem să intru doar să o salut, pretext să-i observ ținuta. Niciodată nu purta pantaloni și niciodată fuste mai scurte de jumătatea genunchiului.

Și nici nu repeta o piesă vestimentară, în orice caz, nu într-un interval prea strâns. Părea că se pregătește mereu pentru o defilare de modă. Una în care se trezea mai mereu singură. Singură printre clienții bărbați.

Copii nu avea (asta am intuit-o de la început, ceva o trăda), dar îmi imaginam că soțul ei trebuia să fie cel puțin la fel de spilcuit ca mai toți bărbații care-și procurau hainele de la Bliss.

Din când în când, îmi prezenta noutățile ca și cum aș fi fost un client fidel și cu dare de mână. Mai întâi își trecea ea degetele, încheietura mâinii încărcate de bijuterii mari peste material. Brățările-i vorbeau la rându-le. Mă îmbia să fac la fel. Mâinile ei nu se agățau în mătase, ale mele, da. Iar asta mă stânjenea peste măsură. Ea se făcea că nu observă.

Nu știu ce potențase amiciția asta din perspectiva ei, cert e că, într-o bună zi, m-a invitat la teatru. La Național.

„Am invitații”, mi-a zis. „Soțul meu lucrează acolo.”

Atât și nimic mai mult. Și nici eu n-am îndrăznit să o întreb dacă e actor sau altceva. M-am prezentat în seara respectivă în fața teatrului. Ea a venit îmbrăcată la fel de elegant, în fine, cu eleganța cerută de teatru, cu poșeta minusculă, de lac, și broșa mare, din argint masiv cu piatră roz, aninată de rever. Era toamna târziu. Hainele mele să le descriu? Aceleași pe care ea le cunoștea bine și despre care niciodată n-a avut nimic de comentat. Par délicatesse.

Așteptăm să ne vină rândul la intrare. Toți ceilalți prezentau biletele, invitațiile. Ea, nimic. În dreapta ușii pe care ne pregăteam să pătrundem, un domn cărunt, adus de spate, cu sacoul și pantalonii mai scurți decât statura lui longilină, din culori ușor diferite, ne întâmpină zâmbind. Îi sărută mâna, gest care mă înduioșează și intrigă.

Ne face semn să trecem, alții așteptau în spatele nostru. Ne depărtăm câțiva pași. Zăbovim câteva minute în holul imens, într-o zonă mai puțin animată (pe atunci, spectacolele nu se jucau chiar cu sălile pline ca acum), prilej pentru mine să-l studiez discret de la depărtare.

Un ins cu alură de funcționar, genul friguros, cu vestă de lână pe sub sacoul cu două numere mai mici, valabil și pentru pantaloni, pantofi ușor scâlciați. Dar afabil, blând, de o politețe desuetă, prietenos. Și, probabil, peste măsură de iubitor. Asta o vedeam prin toți porii ei. O femeie adorată.

Era soțul doamnei elegante de la magazinul Bliss. Și era plasator.

N-am mai avut timp să aflu povestea lui (și nici curaj să stârnesc vreo mărturisire), deși am mai însoțit-o de câteve ori bune la teatru. M-am mutat din zonă, iar pe la magazin am trecut tot mai rar.

De altfel, când am terminat facultatea, magazinul s-a și desființat. N-am mai dat de urma doamnei elegante de la Bliss.