Orașul din salcâmul meu

Ne-am intersectat în dreptul bibliotecii. Era aproape de miezul nopții. Mă întorsesem cu pași siguri, ghidată de luminița de pe hol. Credeam c-am uitat aprinsă veioza din sufragerie.

De când am încercat, într-o noapte când cei de deasupra se întorseseră ofticați de la un meci de fotbal, să înving rezistența stâlpului de susținere de pe hol cu capul sau măcar cu nasul, ca orice berbec sadea, o lampă mică stă mereu aprinsă ca o candelă. Să n-o încasez din nou.

Și doar întinsesem mâinile bâjbâind prin întuneric și crezand ca e suficient sa țin drumul drept. Care s-a dovedit foarte strâmb.

Un flec, m-am trădat.

Două săptămâni m-am simțit precum boxerul brăilean Calistrat Cuțov după Jocurile Olimpice din 1972. Sau ca Simion Cuțov, fratele mai mic al lui Calistrat, când a luat argintul la Montreal, în 1976.

(Sa nu căutați după un al treilea frate Cuțov, despre care scrie Bogdan-Alexandru Stănescu în Soarele negru c-ar fi fost traducător din rusă, ca nu există, si tocmai ăsta e mirajul ficțiunii, ca te poti juca cum pohtești.)

Adică m-am simțit frustrată că, deși m-am sforțat și-am lovit cu sete, nu m-am ales cu aurul.

Degeaba am sunat proprietara apartamentului închiriat în regim hotelier. Mânioșii de deasupra au continuat până spre zori să-și verse amarul înfrângerii echipei României. Pe gât. A doua zi, stăteau dozele de bere in fața ghenei ca popicele.

Mi-am albit toată noaptea cu gheață la nas, sângerarea se oprise și tot nu puteam sa respir, pipăindu-mi borcănașul, care olecuță se mutase din locul știut. Sau mai crescuse unul.

Vânătaia de sub ochi abia după câteva zile s-a reliefat cum trebuie. Era splendidă (știu ca e intens folosit cuvântul) ca aurul cu impurități. Adică exact ce-mi trebuia pentru o întâlnire mondenă la care era musai să fiu.

Am dres-o cu o tencuială din fond de ten.

– Ce cauți? îl întreb.

– Să-ncep alta. Nu ți-am zis c-am terminat Prizonieri în noaptea polară?

– Ti-am cumpărat Orbital, m-am gândit c-o să-ți placă. Sau citește una dintre cele recomande de diriginta.

Scot totuși Orbital. I-o întind, gândindu-mă cum o s-o perceapă el.

Despre cartea asta am citit două recenzii diametral opuse ca opinii. Ei da, ăsta e farmecul unei creații artistice. Ca si la fotbal, unii se bucură, alții injura deasupra apartamentului meu. Cu organe și tot tacâmul…

– Mmm, nu, vreau un autor român, continuă Ștefan.

Hopa!, unde am mai auzit asta? Că tare-mi place.

Îl las să scotocească cu privirea.

– Uite, asta, zice în timp ce extrage Accidentul/ Orașul cu salcâmi de Mihail Sebastian.

– Știi ce oraș e ăsta cu salcâmi?

Ridică din umeri. Inele din părul lui vâlvoi răspund si ele.

– Brăila. Așa era numită datorită salcâmilor care bordau Strada Regală. Am avut unul și-n fața casei, acolo am obținut prima medalie de vânătăi la urcat în copac în doi timpi și trei mișcări, înainte s-apară bara de covoare.

Pleacă cu cartea salcâmilor spre dormitorul lui. Rămân în urmă si sting veioza din sufragerie. Merg pe holul lung si îngust, luminat de lampă mică, si mă gândesc că, în afară de nașterea copiilor, asta e o altă mare realizare a vieții mele, c-am reușit să încropesc o bibliotecă din care să ne adăpăm la orice oră din zi și din noapte.

Foto: Regală cu salcâmii Brăilei