Fluturași de bălegar (III)

Locuința mea de vară
E la țară… 
Acolo era să mor
De urât și de-ntristare
Beat de soare
Și pârlit îngrozitor!

Când te duci pe drumul mare
La plimbare, 
Este praf de nu te vezi. 
Trec mișcând domol din coadă, 
Spre livadă
Ale satului cirezi.

Sosirea lui Marinică cu cea de-a doua încărcătură aprinde fundalul grădinii cu roșul tricoului Adidas pe care îl poartă. Mă apropii cu lipăit de flip-flop, suficient de puternic încât să nu-l surprindă prezența mea. Ghicesc, zărindu-l printre cireșii tineri, că și-a schimbat parțial ținuta. Locul pantalonilor groși de trening, scămoșați, e luat de o pereche de bermude denim, de o curățenie impecabilă. Par a fi noi; sau poate contrastul cu cizmele de cauciuc, mânjite de rahatul vitelor face mai evidentă schimbarea. Parcă ar merge la mall, nu la descărcat bălegarul din căruță. Deși e miezul zilei și soarele începe să încingă, traduc bermudele ca pe un gest de curtoazie din partea lui. Gentleman…. Că nu e la curent cu ultimele tendințe în materie de epilare masculină, mi-o arată picioarele păroase și fuioarele ieșindu-i prin tăieturile la modă ale bermudelor. 

Stă deasupra mormanului de bălegar ce umflă ca o burtă scoarțele vechi ale căruței. Mă observă cu coada ochiului. Continuă să azvârle bălegarul cu lopata, dar parcă așteaptă cel mai mic semn al meu să se oprească și să reînnoade firul poveștii. Poate că, pe drumul spre și dinspre grajdul vitelor, și-o fi amintit detalii care să prelungească povestea (unde, dar mai ales când, mai găsește el o ascultătoare așa titrată ca mine…). 

-Părinții tăi nu te-au ajutat cu  bani pentru nuntă?, îl întreb reluând povestea din punctul în care am lasat-o aici . Făcui în minte socoteala că, din momentul în care Neluța se mută la el, lăsându-și cei doi copii în seama lui Petre, și nunta cu Marinică, căsnicia lor împlini vârsta de școală pregătitoare.  

-N-a avut, doamnă, cine să mă ajute….

Pornește la sfert de cheie, ca o mașină care cere kilometri mulți la talpă. Povestește egal, fără urmă de ranchiună; povestește ca și cum ar explica de câte ori pe zi hrănește vitele. E împăcat cu soarta și, dacă citesc bine, chiar fericit. Nu pare că ar avea intenția să mă înduioșeze. Nu-și face povestea mai dură decât este. Zâmbește des, chiar și când dă detaliile cel mai zguduitoare pentru urechea orășeanului care și-a socotit cu atenție viața lui și a copiilor.  

-Tata s-a dus când aveam io nouă ani. Mama avea treabă cu băutura și bărbații. O adunam dă pân șanțuri. Înainte să moară de plămâni, a turnat apă rece, gheață, peste el ca să se ducă mai repede. Tata ne iubea. A vrut ca mama să se ocupe de noi, să mergem la școală, să ne fim bine. Asta cred că l-a durut cel mai tare, că și-a dorit foarte mult ca mama să ne îngrijească. Noi ne-am crescut unul pe altul. Tata nu bea. Da’ fuma mult, fuma 2-3 pachete de țigări pe zi.

–Câți ani avea când s-a dus?, îl întreb bănuind cumva răspunsul. Mă întoarce în urmă cu 5 ani și mă face să mă întreb ce făceam eu la 40….. 

Telefonul îi sună. Se oprește din povestit, ducând mâna la buzunarul din spate al bermudelor.

-Da, da, da, sigur că vin, nea Ioane, nu ți-am promis. Mata să ai pregătit cimentu’ și io viu și ți-l torn.

Nu stă mult la vorbă. Inchide și își vâră telefonul în buzunar. 

-Ce telefon ai?, îl întreb vrând să mă distanțez puțin de firul poveștii, dar și temându-mă că, poate, sub greutatea celor ce și le amintește să nu-l apuce plânsul.

Zâmbește când îmi răspunde. Constat, fără să i-o spun, că nu e departe de cel pe care îl am eu. Simțindu-mi tăcerea, își desface mâinile de pe coada lopeții și dă din nou bălegarul jos din căruță.

-Și ceilalți frați?, înteb cu speranța ca, măcar din unghiul ăsta, lucrurile să fie mai puțin aspre. Am greșit și de data asta….

-Noi am fost 5. La șase săptămâni după ce s-a dus tata, a murit și soră-mea. Era a doua după frati-miu ăl mare.  

În timpul ăsta, calul, o frumusețe de animal bine hrănit, fornăie, freamătă; dar nu din cauza poveștii lui Marinică….. Privim, fără să vrem, spectacolul și asta pare că mai îndulcește puțin amărăciunea celor spuse. Calul își slobozește nepăsarea lui de animal, chiar la marginea colinei de bălegar negru. A adus și el prinosul de recunoștință…

-Lucra la un solar și  a făcut menengită. La două săptămâni după nunta mea, s-a dus și frati-miu ăl mare. Io eram plecat la Eforie cu niște oameni din sat cu mașina. După două zile mă sună ală la care lucra să-mi zică: vino c-a murit frati-tu. Păi  cum să mă întorc mă, ce, am venit singur. Io nu pot să le stric la oamenii ăștia concediu’. Să-l îngroape ăla care îl muncește, i-am zis io, că n-avea nevastă, trăia singur. L-au găsit mort în fața casei.

Amuțesc. Nici nu știu ce să mai spun. Îmi vine să mă fac mică sau, mai bine, o frunză și să mă las jos, o gâză și să-mi iau zborul. Marinică zâmbește și își hârjâie talpa cizmei de unul dintre stâlpii căruței. Bălegarul se desprinde ca nisipul ud dintr-o formă de castel.

-Cu nevasta te înțelegi?, îl întreb după ce mă dezmeticesc. Capul îmi vâjâie. Nici nu-mi dau seama cum încap toate astea într-o viață.

-Da, doamnă, foarte bine. Ne înțelegem bine (zâmbește fericit). Acu’ câțiva ani, după ce ne-am luat , eram săraci lipiți. Am început după aia să vindem o roșie, o varză… Am început să strângem bani. După aia ne-am luat niște vaci, porci. Am început să ne punem pe picoare. D’aia vă zic c-am avut ambiția asta să fac în satu’ asta o nuntă cum n-a mai fost și nici n-o să mai fie veodată.

-Mamă-ta a venit la nuntă?

Râde.

-Da, da’ i-am zis să nu bea c-o dau afară. N-a băut. A venit cu nașu’  nostru de botez.

-Aaaa, mă minunez eu, frumos din partea ei!

-Da, doamnă, că trăiește cu el….. S-a dus după el câteva sate mai încolo, acu’ vreo 3 ani. Da’ înainte de asta a trăit c-un boșorog, de vreo 80 de ani, din capu’ satului. 

Deși n-am făcut decât să casc urechile, mă simt groggy. Sunt ca un boxeur ținut în pumni tot meciul de adversar.  După toate adunările și scăderile de care a avut parte, totalul i-a dat cu plus. Din trânta cu viața, iese câștigător; el, care dă cu lopata bălegarul și folosește un telefon scump; el, care merge să toarne o podișcă unuia de prin sat; el, care ține la nevastă, deși a fost alungată de altul; el, care zâmbește împăcat când povestește despre viața lui ca și când ți-ar spune cum se stropește via.

 Scutură lopata și sapa. Își freacă cizmele de pământul tare, tânjind după mângâierea unei ploi. Între timp, a terminat de descărcat și ultimul transport. Pune scoarțele de-o parte și de alta a căruței.

Mormanul de bălegar negru începe să se usuce sub dogoarea razelor usturătoare ale prânzului. Își schimbă culoarea într-un negru-gri. Liniștea se întoarce în colțul ăsta de grădină; la fel și gâzele.

O puzedie de fluturi se năpustesc asupra locului lui ca asupra unei imense lămpi aprinse. Sunt atrași ca într-o capcană. Ștefan, băiatul meu, îi aleargă cu mătura, dar nu prinde niciunul.

Fluturii au și ei demnitatea lor, chiar dacă stau pe un munte de bălegar…. 

Fluturași de bălegar (I)

Fluturași de bălegar (II)

Povestea este o ficțiune. Orice asemănare cu caractere și situații reale este pur întâmplătoare.