Fluturași de bălegar (I)

Ale satului mari fete
Fără ghete
Ies la garduri pe-nserat… 
(Am văzut aci-ntr-o noapte
Niște fapte
Care m-au scandalizat!)

                                                                                                               George Topârceanu, Vara la țară

În fundul grădinii, stând pe buza pantei către izlaz, Marinică, îmbrăcat în pantaloni groși de trening, tricou spălăcit cu emblemă Adidias și cizme de cauciuc până sub genunchi, descarcă prima căruță de bălegar (și pământul trebuie hrănit). Nu e încă miezul zilei, dacă socotim după ora mea de trezire. După a lui, e trecut… 

Marinică e slab ca un țâr, dar vânos; om bine muncit. Dă lopată după lopată. Se mai oprește din când în când să-și treacă într-o parte ciuful răzlețit de adierile blânde ale vânticelului de început de septembrie.

Din toamnă, de când încep ploile, și până târziu, în primăvară, izlazul satului, aflat în apropierea Argeșului, se umple de apă, făcând pământul de sub ea clisos ca o smoală. Mormolocii și broaștele devin singurii stăpâni ai ținutului. Când orăcăiala acestora țâșnește din milioane de cotloane, e semn că trebuie să te ții la adăpost; locul devine blestemat, căscând o gură nesătulă. Speriat, și stufărișul amuțește. Oamenii și dobitoacele  stau departe de capcana mâlului, care te trage în jos cu o forță invizibilă uriașă. Este suficient un singur picior scăpat în mâl….și mbbppp…., e gata, te aspiră ca o ventuză. 

Vara însă, când căldura erupe ca o magmă și usucă locul, ligheanul acesta devine regatul vitelor și plămada poveștilor neștiute….încă. 

-Măi Marinică, avuși nuntă mare, măi! Două zile a răsunat muzica în sat. Da’ manele n-am auzit…

 – Da, doamnă, îmi răspunse, încrucisându-și mâinile pe coada lopeții. Zâmbește plin de mândrie, lăsând descoperită o dantură stricată, cu goluri pe alocuri. Am avut ambiția să fac o nuntă cum n-a mai fost și nici n-o să mai fie vreodată-n sat. Am avut două formății di la București, doi soliști (bărbat și femeie), două chitări, saxofon….Cu nașu’  am avut o problemă, că a căzut la pușcărie…. 

Mă arăt uimită de așa arsenal, ceea ce îl stârnește la a povesti și a se înfige mai bine în lopată. Simt că are o poveste gata să o deșerte, pe lângă bălegar, chiar la mine în grădină. 

-Păi, am avut și doi bucătari și ospătari di la o unitate din Urleasca. Am tăiat doi porci și două vaci. Daaaa, a fost nuntă mare, doamnă. A venit și neinvitați, de nu mai aveam loc în cort. Da’ am avut ambiție mare, mare de tot. I-am zis lu Neluța: mai bine așteptăm și facem o nuntă ca lumea, dăcât să mă grăbesc.  Am pierdut și bani, că astea m-a costat, că aci oamenii  e săraci; am avut noroc cu niște familii de-ale lu’ nevasta, venite di la București.

Cortul alb, pe lângă care trecui și eu venind în sat, îl amplasară în curtea casei. Niște scoarțe vechi (puse poate în chip de covor roșu) acopereau pământul din fața intrării, scutind femeile de efortul de a-și extrage tocurile din țărână sau de a le lăsa chiar ofrandă…. Deasupra intrării în cort, o casetă luminoasă, cu litere mișcătoare, te anunța că acolo nu e orice, ci: casă de piatră.

Gândul îmi zboară la zacuscă lasătă pe foc în legea ei, dar am ajutoare de nădejde. Devin o ascultătoare desăvârșită…, de-a locului (dacă nu m-ar trăda blondul platinat). 

-Tu parcă ai deja doi copii?

-Da, doamnă. Doi ai mei, făcuți cu Neluța, de 6 și 3 ani, și doi ai ei, de 15 și 10 ani. 

-Ce-i făcuși, mă, o furași? 

-Nu, doamnă, a venit singură, că ea nu mai trăia cu bărbată-su, a izgonit-o; era un bețiv , d-aci, din sat.  Ea era di la București, când a venit după el. Cu ăsta eram io asociat la vite. El avea 10 vite, io, tot cam așa. Le pășteam aci, pă izlaz. Neluța tot venea pă la mine, pă izlaz, vreun an așa. Și io i-am zis:  gata, fă, vino să stai cu mine, nu mai pleca. Și-a stat. L’alde mă-sa nu le-a convenit, că io-s sărac; ei stau la București și când a auzit că e însărcinată, a iertat-o.

Înfierbântat, uită de bălegar și se proptește mai bine în lopată, împletindu-și picioarele, gata să continue. Ca să nu îl întârzii, îi promit că revin, când va sosi cu următoarea căruță. Se apleacă asupra bălegarului, ca și cum ar scoate apă din fântână, și dă însuflețit din brațe. Mormanul negru, mustind încă a sevă, crește ca o colină deasupra pământului crăpat de uscăciune. Gândul la recolta zdravănă a verii următoare mă bucură. Îi voi da pământului hrana care îi trebuie, așa cum și el ne-o dă nouă. 

Revin la zacusca cea de toate verile, dătătoare de inspirație și povești aromate (vezi aici o altă zacuscă cu poveste), imaginate sau poate născute plecând de la un mic sâmbure de realitate. Soțul meu mă anunță elegant că a înțeles, că a auzit o frântură de dialog; de aceea nici n-a vrut să mă deranjeze. A îngrijit el de zacuscă. Socrul meu întărește și el că și-a dat seama că povestea m-a prins, că, la 60 de generații de soldați câte i-au trecut prin fața ochilor, e un bun psiholog, “deși nu las să se vadă asta… “. Copiii mișună prin grădină la strânsul ultimei recolte de roșii pe anul ăsta.

Le mulțumesc cu ochii mijiți, revenind deasupra zacuștei în plină facere. Până să o închid în borcane, am timp berechet să născocesc în minte ițele unei povești.

Va continua. 

Fluturași de bălegar (II) este aici. 

Fluturași de bălegar (III) este aici.

Povestea este o ficțiune. Orice asemănare cu caractere și situații reale este pur întâmplătoare.