Alergatul ca ”afacere” între mine și Dumnezeu

Citind pe diagonala suita de stiri Mediafax*, mi-a retinut atentia urmatoarea:

La 48 de ani, Pat Farmer, un fost politician australian, actualmente ultra maratonist, a parcurs  21 000 de km in alergare de la Polul Nord la Polul Sud, in 9 luni.

Ceea ce inseamna, in medie, 80 de km zilnic….fara pauza,  uneori in conditii atmosferice extreme si pe teritorii necunoscute; 9 luni – cam cat ii trebuie unei femei sa aduca pe lume un copil.

Pentru cine este familiarizat cu aceasta activitate sportiva, recordul australianului capata un sens aparte. Intelegi mai bine performanta acestuia raportand-o, desi e greu, la propriile realizari in domeniu ( in ceea ce ma priveste, acestea sunt minore in comparatie cu cele ale australianului nostru): la ceea ce simti, la ceea ce gandesti cand alergi, la cum faci fata gandului care vine in avalansa ca trebuie sa te opresti….., ca nu mai poti, ca trebuie sa abandonezi, ca nu trebuie sa abandonezi, ca mai ai putin pana la final, ca iti e sete, ca iti simti muschii prinsi in niste gheare…,ca iti amortesc mainile, ca genunchii te dor infiorator si simti ca te lasa….,  ca iti dai sufletul…., te gandesti la familie, la copii, experientele incep sa se deruleze ca un film in care cadrele nu nici o legatura intre ele, vin din toate colturile mintii…..de-a valma….

Efortul fizic este urias, cu atat mai intens cu cat maratonistul nu mai are 21 de ani. Dar efortul mental e infinit.

Tocmai de aceea a rezistat atat de bine, cu toate ca a platit pentru aceasta vointa de depasire a barierelor fizice: organismul lui de acum nu mai e acelasi ca inaintea aventurii celor 9 luni.

Cand sufletul si mintea iti sunt in armonie; cand ajungi la o intelegere cu tine si cu ceilalti; cand preocuparea pentru zilele de maine poate nu mai e atat de mare; cand valorile de acum tin mai mult de natura spiritualului si mai putin de cea a lumii fizice; cand lupta ta nu mai e cu altii, ci cu tine; cand e o “afacere” intre tine si Dumnezeu – atunci simti ca poti duce cursa pana la final.

Citind stirea, mi-a venit in minte cartea daruita de dragul meu prieten Radu Naum – “Cimitirul de piane” a lui Jose Luis Peixoto. Personajul cartii se bazeaza intrucatva pe povestea reala a maratonistului potrughez Francisco Lazaro, care, la 21 de ani, moare dupa ce alearga mai mult de 30 de km la maratonul de la Jocurile Olimpice de la Stockholm din 1912.

A fost primul atlet decedat din cauza deshidratarii  in timpul Jocurilor Olimpice moderne. Pentru a se proteja de canicula, s-a uns cu o ceara, afectandu-si astfel echilibrul electolitic (  echilibrul sarurilor – clorura,  sodiu, calciu, magneziu si potasiu – este esential pentru coordonarea muschilor, functia cardiaca, functia nervoasa si de concentrare, absorbtia si excretia lichidelor).

Revin la cartea din pricina careia 2 zile n-am putut face altceva decat sa citesc: o cronica fictiva a unei familii gravitand in jurul unui cimitir unde pianele neinsufletite sunt abandonate. Un loc al renasterii  si al sperantei, al visatorilor si al indragostitilor, un loc in care piesele vii ale pianelor parasite dau viata altor piane, asa cum existenta intreaga poate fi reconstruita in acelasi fel. O viata care naste alte vieti, o parte din noi pe care o transmitem copiilor nostri: “Ne repetam si ne departam si ne apropiem. Ne repetam  etern, unii in altii”. Cartea a aparut la editura Polirom.

P.S. Mi-a placut enorm interviul cu maratonistul Paul Dicu citit aici. E o imensa lectie de viata. Ce spune el la finalul interviului: “Marathon des Sables te violează pe tot traseul ăla, timp de 7-8 zile, te poseda cum vrea el şi la sfârşit, dacă eşti norocos, renaşti. Asta îţi da cursa asta”.

*Mediafax preia stirea de pe alerg.ro, care o preia la randu-i din Calgary Herald