Cartea celor cinci gusturi

Fir-ați ale naibii, că frumoase mai sunteți, a strigat într-o seară o doamnă gătită și foarte grăbită, care mi-a tăiat calea cu o viteză suspectă. De puțin m-a ratat. Am recunoscut-o imediat pe Roubini (Raraou – nume de scenă) din cartea asta, femeia rămasă prizonieră în mintea fetiței crescute într-un oraș al Greciei, ocupat în anii celui de-al Doilea Război Mondial de nemți și italieni.

Cartea este de o simplitate răvășitoare, deși cuprinde toate tonalitățile coardelor umane. Un delir-confesiune inocent, ironic, lucid, ludic, dureros, explodând de umor pe ici, pe colo, ca niște pauze între replicile de teatru, astfel încât spectatorii să-și tragă sufletul sau să râdă cu poftă. Sau să aplaude. Ce e de râs în povestea asta amestecată cu războiul, veți zice. Patientez, s’il vous plaît.

Căci aici e marele schepsis al romanului ăstuia. Despre care încă nu spun că e scris de un bărbat, ca să nu aplaudați înainte (like, în cazul de față; pentru carte, desigur).

Dacă prima respirație o vei face la jumătatea cărții (deși la fel de bine ar putea fi chiar la final), vei simți un gust de lectură dulce-amărui. Raraou este o povestitoare desăvârșită. Își cunoaște bine publicul, asta ca să n-o credeți vreo figurantă. Mai iei o gură de cafea, mai un cornuleț, taclaua cu ea curge ca mierea zilelor de vară până-n seară.

După prima jumătate intervin alte două gusturi, sărat și acru.

Abia ăsta-i momentul când vei descoperi că adevărata Roubini nu este cea pe care deja ai și îndrăgit-o ca pe mătușa grecoaică venită în vizită la Brăila, ci o ființă a cărei bunătate se poate înăspri ca sarea grunjoasă. Pentru că și împrejurările o cer. Ohohoho, și încă cum!

Abia la final de tot intervine și cel de-al cincilea gust: umami (pariez că știați că distingem nu patru, ci cinci gusturi).

Ascultați cât de savuros sună gustul umami când Raraou cea ludică și alunecos-lucidă ”face filosofie”:

”În ultima vreme am început să cercetez adesea cerul. Îl privesc. Atât de mult cer!, îmi zic. Atât de mult cer inutil! Noroc că acum am două pensii. Pentru că abia acum am descoperit ce e, în fond cerul. Cerul e acoperișul unui ocean. Iar noi trăim și ne deplasăm în oceanul ăsta, nestingheriți, și privim acoperișul ăsta de deasupra noastră și-l numim cer. Îl privim în timp ce ne mâncăm prăjitura și apoi ne întoarcem acasă, ca să avem grijă de mama noastră.”

Acum, recunoscând că romanul m-a sedus, încerc să-mi amintesc ce alte cărți am mai citit anul ăsta și dacă l-aș putea încadra într-un top al preferatelor. Hai că nu vreau să vă rețin de la sarmale și alergătura de Crăciun. Zic așa că e sus bine în top.

Poate și datorită traducerii excepționale a lui Claudiu-Sfirschi Lăudat?

Citiți cartea grecului Pavlos Matesis și fiți generoși cu ea. E un regal de scriitură. Unde mai pui că e al naibii de greu ca bărbat să scrii din perspectiva unei femei.

P.S. Vă lămurește Raraou ce e cu numele cărții și de ce atârnă șpilhozenii cu steagul Greciei pe sârmă.

Ed. Curtea Veche Publishing, colecția Byblos, coordonată de Luana Schidu