Ce-am primit de Moș Niculae

Aseară am luat metroul. Am coborât la Romană. Urma să ajung la Cărturești Verona, la lansarea Cartier. Eram în întârziere, așa că am grăbit pasul. Paradoxal pentru un ajun de Moș Niculae, pe bucata de trotuar de la gura de metrou până aproape de semafor eram doar eu și, în fața mea, un tânăr subțirel, înăltuț.

Ținea drumul drept, tatonând trotuarul cu un baston terminat cu un capăt alb și o rolă. Descria continuu jumătăți de cerc în fața lui, pășind ca pe aer. Ca să-l depășesc fără să-l obstrucționez, m-am tras în lături și am alergat câțiva pași. Am încetinit imediat gândindu-mă cum avea să treacă strada dacă semaforul pentru pietoni era roșu. Și era roșu.

Când m-am întors, cu intenția să-l aștept, m-a izbit chipul luminat de un zâmbet ireal. L-am văzut discutând cu cineva. Îi spunea că e încă roșu, apoi, ”gata, puteți trece, e verde”. L-am mai privit o dată. Zâmbetul nu i se modificase, era încrustat pe chip.

Un zâmbet care te poate vindeca întrucâtva. M-am gândit că ăsta poate să fie darul pe care Moșul mi-l trimite. Mie ce-mi lipsește, m-am întrebat continuând pe lângă Nottara, farmacie, anticariat, de nu pot să zâmbesc așa. Și, dacă zâmbesc, de ce nu-l pot păstra mereu.

Am intrat în libărie și-am uitat de el. Cât de repede uităm lucrurile care ne vin de-a gata! M-am așezat pe unul dintre scaunele din spatele sălii. La câtva timp am auzit același baston lovind scările. Era el.

S-a așezat chiar în spatele scaunului meu. Și-a pliat bastonul telescopic, clac, cla, clac. S-a tras apoi cu scaunul și mai în față, puțin i-a lipsit să intre cu nasul în părul meu, suficient cât să-i simt mirosul. N-avea un parfum specific, în orice caz, nu unul pe care-l să recunosc, nimic dezagreabil. Mirosea a om.

Ăsta a fost darul pe care l-am primit de Moș Niculae.