Când îi vei pune capăt?

A pune capăt. A ”da block”. La ce? Cui? Unei relații, unei povești, unui job, unei umbre, unor gânduri, celuilalt pe care-l purtăm intim ca pe un gând? – gândul e singurul care nu minte. De aceea ne și torturează atât de tare. Pentru că nu-l poți falsifica. ”Nu poți pretinde că ești cel care sărută cel mai bine câtă vreme ești singur”. Și ce alegeri faci să nu fii singur? Capacitatea noastră de a îndura, de a îndura orice (că asta face parte din foaia de parcurs a vieții), depinde nu de noi, ci de cei de lângă noi. Și atunci, cum să exersezi empatia și dragostea de unul singur? Dar dacă și într-un cuplu ești tot singur? Dar cu fricile noastre, concrete sau abstracte, cu fricile noastre cum facem? În ce le îmbrăcăm, ca să le mascăm cât mai bine? Să fii fericit – it`s a must! (?)

”Poate așa ne dăm seama când o relație este pe bune. Când cineva cu care n-am avut nicio legătură până atunci ajunge să ne cunoască mai bine decât am crezut sau sperat că ar fi posibil”. Și de aici senzația că cineva ți-a intrat în minte și te citește cu voce tare. E inconfortabil, te simți de parcă ai fi urmărit permanent de o umbră. Nu e ca în exteriorul minții tale, unde poti ”alege în ce grad să fii îndrăgostit, în ce grad să fii fidel, în ce grad să fii singur”.

Vrei să scapi, să pui capăt. Auzi vocea, îți răsună în cap. Sau te apelează de pe propriul tău număr de telefon. Nu-i răspunzi, dar tot găsește o cale să ajungă la tine: îți lasă mesaje. Nu i te poți sustrage.

Gândul poate fi ucigător? Și ceilalți? Ei unde sunt ca să te ajute. Îi mai vezi, ei te mai văd? Îi lași să te perceapă așa cum ești? Ai curajul să faci asta?

Ai curajul să strecori un număr de telefon în poșeta ei sau să-i spui că e drăguță? Ceea ce spunem sau facem pot fi falsificate, pot fi piste false. Gândul e singurul concret, nemincinos.

Nu sunt întru totul de acord cu teaserul din josul copertei. Ba chiar aș zice că e nedrept cu cartea, că îi face un deserviciu. E adevărat că ești pus pe o pistă falsă, și cumva simți asta. Nu i te împotrivești, căci și ție începe să îți placă jocul. Intri într-o cameră a oglinzilor sufletești, în care jocul geometric al liniilor se compune și recompune, crește, se diluează și tot așa… Ca într-un desen de Escher: matematică și iluzii vizuale sofisticate. Dar nu groaza în sensul filmelor horror am simțit-o, ci bănuiala că, până la capăt, o să-și dea seama cine sunt eu.

Că și eu sunt la fel ca ea, că gândurile ei sunt și ale mele sau, în orice caz, și ale mediului social în care trăiesc.

E o poveste bine închegată, de 24 de ore – un Le Mans literar, mare parte petrecută alert într-o mașină (dar alert nu datorită vitezei), noaptea, pe viscol, cu dialoguri inteligente și întrebări care-ți rămân în minte, căci și tu le-ai avut la un moment dat sau încă le mai ai (la unele, cartea s-ar putea să-ți răspundă).

E posibil ca o carte, ba chiar un roman de debut, să ajungă să te cunoască mai bine decât te cunoști tu? Nu pot răspunde în locul nimănui.

Este însă cert pentru mine că am de-a face cu o carte scrisă bine, partitură clară și tensionată, forjate de propozițiile scurte, care îți alimentează pofta să o duci repede la capăt. Lucrului ăstuia nu i te poți sustrage.

Observ tendința asta, dincolo de Atlantic, a cărților de debut cu scriitură alertă potențată de propoziții scurte, sensuri mai degrabă sugerate decât explicite, și o compar cu cărțile de debut de pe piața de carte romînească sau mai dinspre răsărit. Bun, nu vreau să trag nicio concluzie. Doar constatam cu voce tare.

Mi-a plăcut și traducerea din engleză a tinerei Andreea Florescu. Curată, îngrijită, atentă, a susținut bine inima cărții. Și, în genere, cartea cu totul: e redactată și editată impecabil (Ed. Curtea Veche, 2022, colecție coordonată de Luana Schidu).

Ceea ce o face și mai ușor, și plăcut de citit.