An Nou, noi ținute în fitness

A intrat șovăielnic în sala de fitness, cum intră toți începătorii avântați la început de an. O remarcasem în vestiar. Pusese o întrebare marțiană (n-o redau aici), ceea ce m-a făcut să întorc capul și să o privesc atent.

Avea cele mai dese și lungi gene adăugate, pentru că și afară începuse să plouă bine. Era detaliul cel mai evident de pe chip. Mai cu seamă că o vedeam din profil. Cu ce altceva aș fi putut începe descrierea? Buze subțiri, naturale, roșu-corai.

Voise să mergă la piscină, dar nu avea cască, așa că trebuise să se mulțumească cu fitnessul. Însoțitoarea de la recepție care a condus-o până în vestiar i-a spus că nu are voie fără cască, dar că poate să cumpere una. Ea avea deja una, dar acasă. Eh, data viitoare.

Pe partea dinspre fereastra enormă, toate benzile de alergare erau ocupate. Ploua frumos afară. Pe partea opusă, doar două dintre cele cinci benzi erau ocupate. Extremele. Pe extrema stângă, eu. Deși mi-ar fi plăcut centrul.

Doamna, căreia i-aș fi dat, la o a treia privire, mult peste 65 de ani, s-a hotărât pentru? Exact, banda de lângă mine. Am știut asta de cum a intrat în sală. Pentru că și doamna era tot blondă ca și mine și există o solidaritate tacită a blondelor.

De acum, povestea are nevoie de ajutorul vostru.

Care este primul lucru pe care l-a făcut, imediat ce-a pășit pe bandă? Mmm?

Mai tare, că nu aud.

Exact. Un selfie. Era minutul 0:01. Doamna, pentru prima dată după multă vreme probabil într-o sală de sport. Cum de știu asta? Habar n-am. Pur și simplu știu.

Și apoi?

Apoi, atenție, nu m-a întrebat cum funcționează banda, ci care e butonul care o înclină. E momentul să vă spun că, în primele șapte minute dinaintea alergării, mă încălzesc mergând alert pe banda binișor înclinată. Ceea ce și făceam deja de șase minute.

Io, care am văzut cu ochii mei oameni doborâți la propriu în sălile de sport, mânați de euforia rezoluțiilor de început de an, i-am explicat pe îndelete butoanele și i-am sugerat ca, deocamdată, să meargă pe banda neînclinată până când se va obișnui cu ea și cu noua dinamică.

Dar doamna cred era nerăbdătoare, voia să dea skip preludiului pe care i-l sugeram. I-am mai arătat și de unde crește viteza ș.a.m.d. Niciun instructor prin prejmă. Și nici ea n-a căutat vreunul pe care să-l consulte, cum e firesc, când (re)începi ”mișcarea”.

După nouă minute doamna a început să alerge. Nu mi-a venit a crede. Nu ajunsese la Ploiești, dar totuși alerga. Mă privea mereu cu coada ochiului. Făcea și ea ce făceam și eu. Sincer, m-am speriat. Mi-am pus serios problema să abandonez alergarea să nu care cumva să i se întâmple ceva, doamne-ferește.

Și chiar i s-a întâmplat. Nimic grav. După vreo zece minute de alergare (o priveam prin geamul despărțitor din fața benzilor, căci nici n-aveam unde să mă uit), a început să o jeneze cercelul drept. Când spun cercel nu vă gândiți la o buburuză sau o mărgică atașată discret de lobul urechii. Nici vorbă.

Cercelul era enorm, cât o jumătate de Samsung Galaxy S20, negru, din lemn sau din metal, n-am reușit să-mi dau seama. Ajungea până la mandibulă (era compus din două figuri geometrice) și se bălăngănea ca o talangă. Doar că nu scotea sunete. Ceea ce m-a făcut să o privesc mai atent. Lobul urechii se trudea subțiindu-se ca picătura de ploaie desprinsă de pe frunză.

Cercelul negru dinspre mine (care încă nu jena) contrasta ca ziua și noaptea cu clama mai mare decât un Samsung Galaxy S20, imitație de perle. Ba poate chiar perle, de unde să știu eu. Practic, ocupa o jumătate din cap. Era ca o diademă. Nici cerceii și nici clama, deși vizibile ca reclamele luminioase, parcă nu le remarcasem în vestiar. Cerceii, sigur nu.

S-a oprit din alergare și și-a redresat cercelul, continuând să meargă. Eu îmi tot creșteam viteza, sub privirile ei studioase și sub șapa gândurilor mele c-ar trebui să mă opresc.

Doamna și-a reluat alergarea ușurică și chiar s-au împrietenit până când i s-a făcut foarte cald. Pentru selfie coborâse fermoarul puțin sub nivelul sânilor, apoi cheița a revenit în gât, iar eu m-am gândit, nu știu de ce, la prietenul meu, ”parșivul” scriitor francez Michel Houellebecq, care zice pe undeva că un decolteu lăsat nepăsator vederii este o promisiune sexuală – ce-o fi vrut să spună autorul?

Începuse să crească în ochii mei. Chiar făcea eforturi să alerge. Dar iarăși a trebuit să încetinească. Și-a scos bluza de trening pentru ca în secunda următoare să o îmbrace la loc. Mi-am dat seama și de ce. Probabil nefiind pregătită de fitness, își pusese un maiou din cele de casă, lejer, bej, fără sutien. Cu cerceii a rezolvat-o între timp, că și i-a scos, dar cu bluza cred că nu prea avea cum din cauză de… știți voi. Și, fără să vreau, mi-am pipăit bustiera, poate de la transpirație?, care-mi închidea etanș roșiile-mi crescute într-un an secetos. În afara solarului.

– Unde găsesc toaleta? mă întreabă doamna, întrerupându-mi ascuțit momentul de self-esteem (să-i zicem așa).

I-am explicat amănunțit și de data asta. A continuat să alerge, deci n-a fost răgaz de mulțumiri pentru toate cele. Și nici nu le așteptam. Mă bucur când pot fi cuiva utilă. E unul dintre avantajele vârstei, că-ți dorești să fii util chiar și când nu e cazul, ba chiar mai mult decât e cazul. Pui și-un genunchi pe grumazul omului.

Deși m-am temut pentru integritatea ei corporală, i-am admirat curajul, care nu se datora vecinătății de bandă. Indiferent care o fi fost motivul care a adus-o în sală, bine că a venit, bravo ei. Sau lui. Sper să o țină și să întrebe totuși un instructor cum și ce să facă ca începătoare.

În fine. Mai sper să n-o curteze febra aia cruntă, de nici pe toaletă nu te poți așeza, de după prima zi la sală. Știți cum e? Te simți călcat în picioare, cinci zile de stat în pat ca la gripă, concediul medical.

Într-un târziu, și-a deschis complet fermoarul bluzei de trening.

Peste puțin timp avea doar să meargă, spre binel ei, pe banda înclinată, îmi închipui, căci eu îmi terminasem de acum cele 40 de minute de alergare și mi-am văzut de alte treburi și gânduri (ne)sportive.