Aprilisme fără pistil (II)

Piatra Craiului e raiul cățărătorilor si montaniarzilor. Munte care-ți lasă senzația că-i poți atinge creștetul cu mâna chiar de la poalele lui, atât e de aproape, care te răsplătește rapid cu niște priveliști care te aduc “au bout de soufle”. În ambele sensuri.

“La Zaplaz” sunt porți carstice săpate în calcarul Pietrei Craiului care duc, zic unii, către o altă dimensiune. Si poate fi întru câtva adevărat. Pe munte ești intr-o altă dimensiune. Fără semnal GSM, atent la zgomotele cele mai fine ale pădurii, la vânt, la directia norilor, la cum și unde calci, la suflul pe care trebuie să-l reglezi constant, mai ales când o iei pieptiș, iar asta nu seamănă cu niciun marathon.

Am fi vrut să le vedem azi. Anul trecut am văzut, tot in Crai, Marele Grohotiș și Ceardacul Stanciului.

Dar, din cauza zăpezii de până la genunchi, n-am mers prea departe de Refugiul Șpirla, 1 400 alt., adăpost pentru bateria de tunuri între 1942 – 1945. Pe aici, atunci, trecea o graniță.

Refugiul, azi un iglu din fibră de sticlă, poate fi o gazdă nu prea primitoare, dar totuși gazdă protectoare de ploi si lighioane nocturne, pentru cei care vor să urce spre Vârful La Om, numit și Piscul Baciului, cu înălțimea de 2.238. Cel mai înalt varf din Piatra Craiului.

După un traseu ca ăsta, chiar ieși diferit si parcă mai uman și mai atent la vederea celor mai nesofisticate lucruri. Și trăiri.

********************************************

Piatra Craiului e ca o dantelă de corp. Îți tot vine să o atingi. Acum, când o privesc norii își ridică degetele de pe sideful dantelei cețoase, iar cafeaua se răcește aproape instantaneu. Dimineții ăsteia îi dă cu minus.