Pe catwalk la sala de fitness

Traducerea în franceză a poemului de mai jos m-a plasat într-o dispoziție venusiană, pe care n-am chef să mi-o alterez în sala de sport, chiar dacă într-acolo mă îndrept. Aleg ultima bandă de alergare, plasată cumva într-un colț și mai ascunsă vederii, și mă abandonez flash-urilor pe care mi le servește memoria în chip de bilanț la început de an. Nu știu dacă gândurile atârnă greu sau picioarele îmi sunt de plumb, de mă hotărăsc așa greu să-mi încep alergarea, după un mers lejer de 5 minute (mult; de obicei mă limitez la 1-2 minute). N-am mai călcat în sala de sport de anul trecut, mai exact, de pe 31 decembrie….. Asta ar trebui să se înscrie în linia glumelor răsuflate legate de vechimea unui an care s-o gătat mai ieri.

Sunt la adăpostul ecranelor negre ale televizoarelor din preajmă (fiecare bandă e prevăzută cu un ecran TV mare ) și mă simt norocoasă că nu mă distrage vreo rețetă culinară de prin vecini. Ce dovadă mai cruntă de masochism poate fi mai presus de aceea să mergi pe bandă (am zis mers, nu alergat, mulți chemați, puțini….aleargă) ca să slăbești și să salivezi uitându-te tot la mâncare, când toată (sau tot) ești numai mâncare…. Asta se vede cu ochiul liber, chiar și din elicopter, grație democrației prost înțelese a colanților și a maiourilor lipite de dermă, de pliuri, de falduri, precum gheața pe fereastră. Totul e, dureros de echitabil, expus vederii. În lejeritatea pantalonilor mei de tip șalvari mă simt ascunsă și liberă, chiar cu riscul de a nu mi se citi meniul printre cutele încă neformate – slavă domnului! – deși vârsta m-ar socoti drept candidat.

Dreptunghiul negru din fața mea mă reflectă ca o oglindă.  Mă privesc când alerg (și asta îmi place), mă întoarce mai mult către mine, imi dă ritm, mă face mai conștientă de corpul meu, de mișcările mele. Îmi mai exhibă, poate, fricile atavice. Arunc totuși priviri în stânga și-n dreapta; nu mă pot detașa total.

Fâș-fâș-fâș-fâs; zââârrrrr, zââârrr, zâââârrr – aparatele de fitness se încing ca o oală sub presiune. (Am zis că nu mai vreau să aud de mâncare și tocmai ce adusei instrumentul de gătit în discuție….)

Sala se populează rapid. În stânga mea, locul celor două benzi goale, paravanul meu izolator, se ocupă brusc. Firul gândurilor mi se taie ca….maioneza.  Două don*șoare își reînnoadă discuția pornind banda: da, măi, guacamole….; guacamole răspunde și cealaltă pe care alergatul a abandonat-o îndată ce începu. Trag cu coada ochiului, nu mai e chip de bilanț. Unghiile (depuse ca pe jar pe mânerul benzii) lungi, mov, false,  ale tinerei mele vecine mă duc cu gândul la lopățica unchiului Cornel, cea cu dublă funcție: desfăcător de pachet de Carpați fără filtru și excavator pentru nări. 

Da, zice companioana unghiilor mov, trebuie să iau rețeta aia de guacamole. Mă cuprinde puțin greața când mă gândesc (usturoi, grăsime – ok, bună! – ulei…) și cred că ea mi-a auzit gândul c-a și schimbat subiectul: da, fată, patru ore am umblat la cumpăraturi…. Cealaltă întărește cu deosebită mirare: patruuuu ore?!?!?!. Da, și am cheltuit până am mai rămas cu câțiva lei în buzunar. Deci cât ai cheltuit? întreabă apăsat unghiile mov. Moment în care port un dialog cu mine însămi și îmi spun că eu n-aș fi întrebat așa ceva, că m-aș fi jenat. Și uite, s-au dus naibii gândurile mele și dispoziția venusiană….

Fără să vreau mă uit spre cea care se confesează (curioasă, la o adică, cât a cheltuit???) și mă izbește bluza groasă de trening ale cărei mâneci sunt strașnic trase peste jumătatea palmei, ca și când ar trebui să se protejeze de ger, adică e … cool…. Patru sute și ceva, cinci sute…., zice bluza groasă de trening. Unghiile mov nu răspund sau poate nu li s-a dat timp… că și reia; da asta numai pentru Revelion, că pentru Crăciun cam tot atât am cheltuit…. Un fleac, i-a…. cheltuit!

Mă rog la Dumnezeul gândurilor mele să le insufle și lor nițică poftă de alergare (adică să le mai tacă gura) și să revin și eu la matca flash-urilor mele. Nu e chip…. Alerg, dar nu mă mai pot concentra, parcă nu mai am nici snagă, darămite răbdare. Privesc în stânga și-n dreapta fără țintă. Brusc, muzica crește în volum, iar asta mă agasează și mai tare. La butoane e același instructor pe care, cu vreun an în urmă, l-am rugat să reducă volumul ca să nu schimb clubul…. Da, chiar așa, mă simțeam ca într-un club de noapte, unde muzica e musai să spargă ferestrele ca să nu cazi în panseuri sau melancolie.

Pe fondul asta himalaian al muzicii continuă să intre oameni. Unii, extrem de sinceri…. Adică sinceri în a arăta ostentativ cam tot ce au mâncat. Orice cu vederea bună și mai puțin bună le poate zări prin bluza, perfect mulată  peste bombeul marsupial, cârnații, berea, sarmalele etc… de acum și poate dintotdeauna. Fără să vrei, cobori jenat(ă) privirea spre colanții bărbătești și ti se face milă de bietul cocoșel (nu, nu la cel de munte mă refer…) ostracizat printre…. stâncile și bolovanii insuficient digerați (ce dovadă mai clară vreți că bărbații sunt de pe Marte). Bărbați, femei – aceeași democrație a colanților prost înțeleși. Mă apăr de așa priveliște declansându-mi reflex toate amintirile legate de bărbații frumoși și stilati pe care îi cunosc (soțul meu printre) sau pe care i-am cunoscut (asta ca să nu mai perpetuăm mitul cum că femeile se gândesc la mâncare tot așa cum bărbații se gândesc la sex…).

Asta mă relaxează pe dată, până când îl văd intrând pe cel a cărui transpirație cu iz de sulf și pucioasă m-a împiedicat zilele trecute să-mi continui antrenamentul de 30 de minute pe bicicleta eliptică. Așa ceva nu se uită prea ușor….

Caut să mă izolez, să mă apăr; e, totuși, 2 ianuarie, încă nu sunt pregătită să înfrunt realitatea postdecembristă.  În plus, mă încăpățânez să nu destram dispoziția venusiană și caut aparatul care imită mersul pe role; e într-o săliță alăturată, ceva mai departe de vânzoleala curentă. Mă comit înspre acolo. Dezamăgire. Aparatul e ocupat de o duduiță cu forme pline, de asemenea, îmbrăcată strașnic. Asud numai când mă gândesc și scriu…ce ger era în sala de sport…. Inutil să insist, cunoașteți treaba asta cool. Trag nădejde că nu va rezista prea mult. Lângă se află ”cușca veveriței”. Pornesc în speranța că, imediat ce se va elibera, îi voi ocupa locul. Trag cu ochiul spre vecina mea. Are tot timpul din lume. Își scoate telefonul și, cu o dexteritate de prestigitator, porneste: facebook, poze, filmulețe…. O invidiez pentru asta, mai ales că unghiile lopățică, genul ascuțit (perfecte pentru a săra cu măsură mâncarea), o fac să-și lucreze intens buricele degetelor. Vedeți, performanța e totuși o chestiune de unghi de abordare.

Imi pierd răbdarea, ea – nu. Scrolează dexter facebook-ul, înadins parcă să-mi facă mie în ciudă. Încetinește ritmul, absorbită fiind de telefon. Din nou mă paște abandonul. E clar, mi-am ales prost ziua sau poate dispoziția.  Gândesc pe dată următoarele exerciții pe care să le fac (abdomen și brațe), lucru pentru care trebuie să revin în mijlocul tumultului.

Scrutez cu plăcere priveliștea câtorva decolteuri, nurii  (naturali sau nu, da pe cine interesează….) ițiți voios și zglobiu  din bustierele generoase, dar parcă neîncăpătoare. Urmărești cu privirea traseul lor, sigur e un mascul la capătul unui fermoar curajos coborât spre buric. Da, te felliciți! Ai avut dreptate; se îndreaptă către el cu pași legănați, ca și cum ar fi pe catwalk. Ești femeie, ce naiba! și nu poți să nu observi celulita la fel de generoasă ca și decolteul disponibil oricărei vederi (prietenul meu, scriitorul francez Michel Houellebecq, zice pe undeva că un decolteu lăsat nepăsator vederii este o promisiune sexuală), grație colanților acoperiți la gambe (adică just în părțile esențiale) de niște jambiere a la Jane Fonda. V-am spus deja că e tare ger în sală? Nu? Spun acum. E ger, cam cum nu era nici pe vremea teatrelor cu scânduri neîncălzite din cauza cărora bietele balerine își protejau gambele folosite intens cu jambiere călduroase. 

Dar să revenim…. Urci cu privirea, asta și pentru că te plasezi la un aparat oferind o bună perspectivă asupra sălii, și descoperi cu stupoare că, da, într-adevăr, are fermoarul coborât spre buric, dar în rest îi e frig bietei. Mânecile lungi sunt trase – aici am un deja vu – peste jumătatea palmelor, iar părul despletit încălzește umerii rotunjori bine, dar asta nu însemnă mai puțin firavi. Deci, merge, își leagănă languros șoldurile rubensiene (pfffaiii, câte repetări oi fi numărat; mă pierd…., îmi pierd șirul repetărilor) se îndreaptă leneș și voluptos purtându-și karma semeț către el. El e numai mușchi în partea de sus; jos, pare cam firav, genul Poppey. Ea se oprește și poate îi zâmbește (e cu spatele la mine). Pune lasciv mâna pe bara aparatului și se sprijină apoi ca de un stâlp, cu șoldul. El își întrerupe exercițiul. Și mie mi se încețosează privirea…. Schimbă câteva vorbe, apoi ea îi dă pace. Pleacă. Ajunge în dreptul meu. Din mâneca făcută mănușă (căci…. frig în sală) scoate telefonul. Mai face câțiva pași și se sprijină cu umărul de scheletele aparatului meu. E suficient de aproape încât să mă chiorăsc în telefonul ei. Scrolează facebook-ul. Mă jenez de interesul cu care privesc. Îmi aduc aminte de Maria, care îmi tot repetă: mamă, nu te mai uita așa la oameni, și îmi întorc privirea spre alte zări, spre alte decolteuri. Abia ce îmi termin seria de repetări și zăresc fermoarul șezând la ultimul aparat din capătul șirului de lângă scară. Lucrează una, două, trei, patru repetări (da, le-am numărat) cu un aer nedumerit, pierdut, aproape deznădăjduit. O căprioară speriată de… fiare. De fiarele din sală. Se ridică și revine, tot mergând ca pe catwalk, spre Poppey . Atingându-mi limita de curiozitate publicistică și amuzament involuntar, mă grăbesc să-mi termin programul de antrenament pe ziua de azi. Prilej cu care s-a dus dracului și dispoziția mea venusiană. Sau…. poate că nu…..Sau pote că asta e adevărată dispoziție venusiană. Și eu unde oi fi fost când s-a predat lecția asta…..????