Amor floral-pascal

A nins și azi. Câte un vânticel a pieptănat când și când coamele cireșilor și prunilor. Petalele merilor, în strâns amor abia înfiripat, s-au ținut bine. M. mă anunță, lunând-o înaintea mea pe cărarea spre livadă, că a înflorit busuiocul. Hei, e rozmarin, nu busuioc! Își râde-n barbă probabil, iar a dat-o-n bară cu neclaritățile florilor și culorilor. Tufa îmi ajunge acum până la buric. Era cât o primulă când am sădit-o, să tot fie vreo zece ani. Rozmarinul înflorește de Paști într-o discreție azurie vecină cu Crucea voinicului, cu care tocmai m-am întâlnit la munte.
Tiț Garfield, zis și Love Me Feed Me Never Leave Me, primul motan statornic din câți s-au perindat pe la noi, prea obosit pesemne să plece peste iarnă, are niște șoapte tainic mirositoare cu lalelele, inspirat fără dubiu de noua poveste al cărei gardian este, în răstimpul cât nu răresc florile.

Musacrii ăștia flacăra violet, adunați în cete de ciorchini, sunt dovada stridentă că femeia n-are cuvânt, mai ales când se jură că nu mai pune flori, și-o vezi în anul următor… cu sapa-n mână.

Kerrya japonica s-a uscat în parte. A trebuit intervenit adânc în tufa care m-a plesnit de vreo două ori peste obraz, deși eu eram cea cu foarfeca-n mână pe poziții forte. Îi las ramurile să curgă până la pământ. Buburuze galbene de mugurași se ițesc promițător pe extremitățile pletelor. Încă nu e vremea ei. Iar când va fi, înflorește cifulit și delicat, galben solar, îmi împrumută ceva din cât de ușor îi pot fi rănite petalele.
E genul de tufă după care întorci capul, faci o poză și i-o trimiți ei cu textul: ”Delicată ca tine”.

Cam așa cu amorul floral de azi. A fost multă lumină. Poimâine, Paștele.