În vara cu stambă chinezească, un ”berbec” pe asfalt

Azi, acum, Maria e în examenul de preadmitere la facultate. Ștefan, in olimpiada națională de istorie. Clefăi guma așteptării gândindu-mă la asta:

Într-un pătrat de vară cu stambă chinezească – cupon cumpărat de demult și încremenit ani de zile într-un viitor imprecis de rochiță sau ce-o ieși, cu floricele fanate de-atâta bejuliu și maroniu (sau poate erau niște buchețele de ghinde?), pe un fond sidefiu de piele nebronzată, cocoțată pe niște sandale platformă maro – mă fixa mirat albăstriu-gri-ciel el.

Prevestitoarea găsire se petrecu în colțul magazinului Unirea. Dădu mai întâi cu piciorul ceva-ului aceluia sclipind șerpuit ca aurul galben. Îl mută cu vârful bocancului două furnici mai încolo, înainte să merite efortul de a se apleca și a-l ridica.

Forfota din juru-i se opri o clipă cât ridică lănțișorul pe care pendula un pandant rotund cu cap de berbec. Aur, după toate aparențele; câteva grame bune, după o cântărire ”ad labam”.

El, ”săgetător”, stătu locului câteva clipe căutând să zărească ”berbeaca” aceea căreia îi căzuse colierul. Și să i-l înapoieze.

Se învârti în loc, săgetând cu privirea o posibilă ea, ușurată și ușuratică, scotocind porii asfaltului după el. Își făcu de lucru examinând mai atent bijuteria veritabilă. Verifică inelul de închidere. Bun. Închise colierul și trase de capatele din vecinătatea încuietorii. Ținea. Atunci, cum l-o fi pierdut zănatica?

Sau poate că-l purtase în vreun buzunar și i-a alunecat scotând pachetul cu șervețele. Sau i s-a agățat în lâna puloverului și, în gimnastica dimineții grăbite, zaua a ieșit din cumințenia încuietorii lui. În fine, cât să mai stea și să o aștepte?

Se depărtă cu pași ezitanți și precauți, ca un hoțoman, spre scările metroului. În momente ca astea ai senzația că toată lumea te privește și știe exact ce delict ai comis. În realitate, doar praful se ia după tine.

Acum, pentru găsirea asta nepierdută de nimeni, aranjată de un coleg de facultate, decorul e același ca în lunile trecute, când găsi colierul cu cap de berbec. Dar mișcarea o face în sens invers: de la scările metroului către suprafața dinspre colțul magazinului Unirea.

Acolo își dăduseră întâlnire ei, câțiva politehniști, cu ele, viitoare jurnaliste.

El, purtând un tricou negru, jeanși negri, privi subțire și timid spre ea, dezinvolta de la etajul sandalelor ei tunsă băiețește.

Coincidență? Providență? Hazard? Destin? Și ea e tot ”berbec”, ca și premonitoriul pandant găsit fix în același loc în care se petrece și întâlnirea de azi. Dar, deocamdată, el n-are cum ști. Sunt abia la primă vedere. Și, cine știe, poate și revedere cu potențial chiar de ”La revedere”.

Însă acum e început de vacanță, iar cerul senin al veseliei e contagios. Cine gândește mai departe de o bere. Sau două…

Albastrul-gri din mirarea lui se lipi cel mai bine de cercul de piele, lăsat liber de contact, dintre maioul scurt și fusta lungă, cu crăpătură pe mijlocul din față al stambei chinezești.

Atât a putut ieși din pătratul acela – un ”deux pieces” lejer – salvat de la alte pete maronii tivite de aerul stătut al servantei cu prosoape neumblate.

Ca și țesătura, și ea are un aer de chinezoaică, accentuat de linia ochilor cât cheutoarea și obrajii zâmbați a dezinvoltură. Asta îl cucerește pe el. Ea râde mai mereu și pare că nu-l vede. Ce să vadă ea prin fanta ochilor cât grosimea colii de hârtie?

Râde și-i ies din gură cuvinte fruste, altminteri rușinoase auzului și rostirii, cu aerul că recită poezii. Lui chiar și asta îi place.

Nu știe încă, dar la Brăila nu se vorbește cu perdea…

Va urma… Pentru că asta e scrisă acum, într-un suflet de așteptare…