De miere și de plăcere

A trebuit ținut în frâu, că prea se desfrânase. Și-a mai trebuit: el să îmbătrânească de 11 ani, eu să-i tot aștept înflorirea, știut fiind că am o lipsă acută de răbdare vegetală și-ar fi putut să mi-o menajeze, căci mă transform în albină; îmi place umbletul din floare-n floare. Și chiar m-am transformat.

În partea de jos. Altfel cum aș fi putut sta în genunchi și într-un ac, acu vreo trei ani, parcă, când am constatat că, pentru prima dată, i-au dat niște scântei azurii. Era chiar de Paști când le-am găsit (în anul acela căzuse cam la vremea asta); de altfel, cred că îi mai zice și floarea Paștelui, dar la câte nu le zicem așa…

Întâi am crezut că sunt doi fluturi azurii obosiți și cam blegi de-o aripă, prea stăteau înfipți, discret acuplați la baza tufei, pe ramuri lemnoase și vechi. Mai văzusem fluturi dintr-ăștia mici, azurii, pe Valea Neajlovului, pe vegetația din buza stufului, stătuseră și la poze cu zoom. V-am spus c-a trebuit să stau în genunchi, devenisem între timp albină de atâta așteptare, și cu ochelarii pe nas ca să constat înflorirea de care habar n-avusesem.

Am o poftă, zice M. trecând pe lângă el – devenit acum arbust în toată firea și ținut cu fire să stea drept – de un traseu pe munte. Și când vrei să-l servești, întreb eu. Să servesc ce?, zice el.

Traseul, îi răspund. A, păi de 1 Mai.

I-am servit, căci până la 1 Mai mai e cale de câteva înfloriri – am câțiva bujori tineri buburuzați, gata să plesnească de roșu și de roz, și de alb – câțiva cartofi cu rozmarin. Am ales două vârfulețe din cele fără flori. Nu l-aș fi deranjat pentru atâta lucru, dar trebuia neapărat să-i spun și vreo două: ai așteptat și tu să-mbătrânești ca să-nflorești atâta.

El nu mi-a răspuns chestia aia banală cu vinul vechi – e un rozmarin bine crescut, după cum vedeți, și oarecum citit, că doar e vecin de trandafir roz, mirositor, și de cireș.

S-a înfoiat olecuță.

De plăcere și de miere.

Câteva albine îl cutreierau.

Despre cât de strâns iubește glicina tutorele, la o înflorire viitoare.

14 aprilie 2024

A nins și azi. Câte un vânticel a pieptănat când și când coamele cireșilor și prunilor. Petalele merilor, în strâns amor abia înfiripat, s-au ținut bine. M. mă anunță, lunând-o înaintea mea pe cărarea spre livadă, că a înflorit busuiocul.

Hei, îi strig, e rozmarin, nu busuioc! Își râde-n barbă probabil, iar a dat-o-n bară cu neclaritățile florilor și culorilor. Tufa îmi ajunge acum până la buric. Era cât o primulă când am sădit-o, să tot fie vreo zece ani.

Rozmarinul înflorește de Paști într-o discreție azurie vecină cu Crucea voinicului, cu care tocmai m-am întâlnit la munte.

Tiț Garfield, zis și Love Me Feed Me Never Leave Me, primul motan statornic din câți s-au perindat pe la noi, prea obosit pesemne să plece peste iarnă, are niște șoapte tainic mirositoare cu lalelele, inspirat fără dubiu de noua poveste al cărei gardian este, în răstimpul cât nu răresc florile.

Musacrii ăștia flacăra violet, adunați în cete de ciorchini, sunt dovada stridentă că femeia n-are cuvânt, mai ales când se jură că nu mai pune flori, și-o vezi în anul următor… cu sapa-n mână.

Kerrya japonica s-a uscat în parte. A trebuit intervenit adânc în tufa care m-a plesnit de vreo două ori peste obraz, deși eu eram cea cu foarfeca-n mână pe poziții forte. Îi las ramurile să curgă până la pământ. Buburuze galbene de mugurași se ițesc promițător pe extremitățile pletelor.

Încă nu e vremea ei. Iar când va fi, înflorește cifulit și delicat, galben solar, îmi împrumută ceva din cât de ușor îi pot fi rănite petalele.

E genul de tufă după care întorci capul, faci o poză și i-o trimiți cu textul: ”Delicată ca tine”.

Cam așa cu amorul floral de azi. A fost multă lumină.

14 aprilie 2023

Cinci dintre cei nouă i-am plantat așa, ca în fotografia de mai jos. Unul face fructe ca inima porumbelului. Ale celorlalți sunt pietroase; unele de un roșu-sange, altele au pistrui și rămășițe de soare în pieliță.

Sunt împielițate cu soare, de aceea și cele mai mari. Dacă plouă când se coc, crapă și se strică imediat. Trebuie puse urgent in cratița de dulceață. Sa vezi ce povești ies la scos sâmburii…

Mai mult decât alții (era sa zic oamenii, dar e vorba de copaci aici), cireșii au nevoie de perechi. Pentru polenizare.

Rare sunt soiurile autofertile. Când sunt singuri, se usucă și mai repede. Și trăiesc atât de puțin. 20-25 de ani. Poate 30?

Un cireș dintre cei vechi s-a uscat. Era singur si cam departe de restul. Cel care l-a plantat nu știa probabil regula perechii. Stătea mai mult plecat. Era pilot.

E primul an din cei nouă când înfloresc până la refuz. Și parcă puțintel mă tem…

Dar lor nu le pasă. Se scutură ca floarea de cireș.

13 aprilie 2024