”Nu vă fie teamă de fericire, ea nu există”

«C’est difficile après une dure journée de travail d’être sexe» zicea cinicul Houellebecq după două mariaje încheiate cu divorțuri dureroase; al treilea mariaj, cu o tânără originară din Shanghaï, pare cu noroc. Și tot el adăuga: ”Nu vă fie teamă de fericire, ea nu există”.

În ”Anihilare”, recentul roman al lui Houellebecq, și poate cel mai consistent, demonstrează exact contrariul.

Ce serviciu grandios face Houellebecq Franței cu cartea asta, după un exil fiscal de unsprezece ani în Irlanda, unde s-a stabilit o vreme, ca să plătească impozite mai mici, urmare a succesului imens, inclusiv financiar, al primelor cărți:

Dar grandios serviciu și celor care (nu) mai cred în ideea de cuplu, celor care îl văd ca un construct economic desuet, anacronic și toxic, din care ieși ca să-ți (re)găsești sinele, să practici noile religii la modă, și în care te întorci ca să-ți pui sufletul la adăpost în fața neantului, a aneantizării.

Cinismul lui Houellebecq s-a mai înmuiat parcă în cartea asta (cred că pot aprecia cu oarecare corectitudine după ce i-am citit toate romanele), dar s-a întărit în ideea de umanitate, de familie, de cuplu care-și trăiește cu frenezie, până la ultimul strop de viață, initimitatea sexuală regăsită după zece ani de pauză.

Se face aproape o săptămână de când am terminat-o, dar cartea continuă să rupă materie din mine, de aceea sunt incapabilă să spun mai mult despre ea. Trebuie însă neapărat citită (asta-i menirea literaturii, zice Beigbeder, ”să ne ajute să supraviețuim”).

Mai mult decât prima parte, a doua jumătate a romanului a fost un regal, tocmai când mă pregăteam să trag concluzia pripită că pana lui Houellebecq s-a cam domesticit, deși începutul a fost în forță. Nu-i deloc așa.

Houellebecq are și aici o luciditate profetică. A dovedit-o deja cu al șaselea lui roman, ”Supunere” ( apărut chiar în zilele atacurilor teroriste asupra săptămânalului satiric Charlie Hebdo), în care vorbeşte despre o ipotetică islamizare a Franţei în 2022.

Întrevede și în ”Serotonină”, al șaptelea roman, (serotonina este hormonul fericirii produs în creier și intestine; deficitul de serotonină duce la anxietate, depresie) pilula de care avem nevoie nu ca să fim fericiți și nici ca să ne simțim mai ușurați, ci pentru că ne oferă ”o nouă interpretare a vieții”.

Cu ”Anihilare”, al optulea roman, face același exercițiu, anticipând, într-un posibil 2027, un conflict informatic ale cărui consecințe reunesc cele mai iscusite minți și forțe. Deja cred că am zis prea mult; citiți cartea, e un exercițiu necesar vieții.

P.S. Aflu că ”Anihilare” ar putea fi ultimul lui roman. Și nu pot să-mi reprim tristețea. I-am rămas fidelă citindu-i toate romanele. Mi-a colorat cele mai frumoase zile, zile de vacanță.

Și nu se cade să închei eu povestioara asta despre Houellebecq, ci chiar el:
”A tăcut o clipă, timp în care s-a simțit copleșit de o profundă tristețe la gândul că va trebui să părăsească în câteva minute încăperea, că va trebui să o apuce în celălalt sens pe culoarele ministerului, să străbată curtea de onoare în direcția ieșirii. Cu toate acestea, nu fusese fericit în acele birouri, cel puțin nu înainte să-l întâlnescă pe Bruno, dar nu faptul că ai fost fericit într-un loc face dureroasă perspectiva despărțirii de el, ci pur și simplu faptul de a-l părăsi, de a lăsa în urmă o parte din viața ta, oricât de posomorâtă ori chiar de neplăcută ar fi fost, s-o vezi năruindu-se în neant; cu alte cuvinte, să îmbătrânești.”

Merci pour tout, monsieur Houellebecq! Merci pour la femme que je suis devenue en lisant vos livres!

În traducerea bună și frustă a lui Daniel Nicolescu.