Instructorul care mă face să slăbesc

Atenție la ”celebritățile din lumea virtuală, care se laudă că lucrează personalizat”, cum îmi scria pe Facebook, ieri, o doamnă. Un instructor bun nu e neapărat cel care are urmăritori fără număr pe rețelele sociale, cazuri de slăbiri scose din joben ca iepurii și zeci de clienți cu care lucrează în paralel după același singur tipar.
Instructorul pe mâna căruia m-aș da eu ar trebui să fie:- empatic, să țină cont de problemele medicale pe care le am, de exercițiile care nu-mi plac sau care îmi fac rău, când îi spun că eu chiar nu mai pot să nu urle la mine ”hai că mai poți, știu sigur că poți!”, lucru pe care li-l spune, de fapt, tuturor, unora chiar fără să-i cunoască deloc.
– bine instruit nu doar sportiv, ci să aibă și cunoștințe de kinetoterapie, anatomie, astfel încât să fie capabil să-mi modifice exercițiile în funcție de posibilitățile mele fizice, de rezistența mea la efort, de gradul meu de flexibilitate, de starea mea de moment (se poate întâmpla uneori să fiu mai obosită, mai fără chef, mai nedormită), de starea articulațiilor mele, de numărul de kilograme.
Că, dacă sunt supraponderală, nu mă aștept să mă pună să fac sărituri sau să sar coarda, sau nesfârșite exerciții pentru abdomen, care oricum nu-mi plac, sau să facă instrucție cu mine ca pe front.
– să fie disponibil pentru mine pe toată durata antrenamentului, nu să mă țină la povești despre viața lui și nici să stea cu un ochi în telefon, pe FB, și celălalt aiurea.
– să-mi urmărească evoluția de la ședință la ședință, să-mi construiască un plan de antrenament abia după ce a văzut ce și cât pot duce, să-mi crească gradual dificultatea exercițiilor – asta înseamnă personalizare.
– să fie capabil să-mi arate propriile lui exerciții, adecvate mie, gradului meu de fitness, nu luate de pe Youtube la grămadă; de pe Youtube pot lucra și eu fără să-l mai plătesc pe el.
– să aibă ceva cunoștințe de nutriție; mi-ar fi util, de pildă, să știu ce e bine și când să mănânc înainte de antrenamentele cu el și ce după, în funcție de tipul de efort.
– să arate nu ca scos din manualul de anatomie, dar nici să pară că se întâlnește cu sala de fitness din an în Paști; adică el însuși să practice tipul de efort pe care mi-l cere mie.
– să fie onest cu mine încă de la început, să-mi spună dacă ce-mi doresc eu, adică dacă obiectivul meu de a pierde în 3 luni 40 de kilograme, astfel încât după aceea să fiu cu prietenii pe catamaran, în Egee, în costum de baie și să arăt de să se întoarcă și soarele după mine, e realizabil.
Dacă nu, să-mi spună totuși ce se poate face, cu ce efort, în cât timp, eventual și cu ajutorul unui specialist în nutriție.
Iar de la mine am să cer, cel puțin cât voi lucra cu el, implicare, constanță, punctualitate, bunăvoință și blândețe față de corpul meu. N-am să-i cer să devină, în doar o lună, de 55 de kilograme câtă vreme el a acumulat peste 20- 40 kg. în niște ani.