”Nu înțelegem pe deplin nicio alegere”

Azi, 13 aprilie*, zodia Berbecului, Zeruya Shalev împlinește 64 de ani. Și n-am dar mai mare a-i face, ca neînsemnat, mărunt cititor ce sunt, decât să fi terminat chiar acum de citit romanul ăsta, recent publicat de Humanitas Fiction, în traducerea Ioanei Petridean, cu care m-am mai întâlnit plăcut și printre romanele lui Amos Oz.

Lucrătura cărții face parte dintre acelea atât de fin fațetate, dintre vocile acelea atât de armonios modulate și deloc stridente (necum anoste), încât, atunci când ceața se va așeza peste amintirea ei, tot va rămâne o cicatrice care-ți va evoca ce fluid vital ai primit într-un timp atât de scurt, cât îți va lua lectura romanului.

Am fost prezentă la lansarea cărții, am ascultat patru doamne vorbind seducător despre ițele poveștii, dar alte sensuri am descoperit eu, alte voci. Mi-am auzit-o și pe a mea printre. Am citit cartea cu voce tare, într-o tonalitate interioară à haute voix.

Cu adevărat, ăsta e drumul bun al literaturii. Fiecăruia i se relevă sub alte chipuri, în alte culori.

Poate că or fi existând, dar eu nu cunosc un alt scriitor care să fi luminat atât de bine și de crud chiar și cele mai mici interstiții dintre cărămizile dulci și erotice, dar uneori tocite, șubrede, iluzorii, ale vieții de cuplu, ale iubirii de început cu patimă, care este, în esență, o pierdere asupra căreia timpul lucrează și el cu asiduitate, asupra iubirii materne, care creează dependență în ambele sensuri.

Nu, psihologul nu repară în totalitate mecanismul defectat al trăirii. Dar literatura poate mai mult? Eu cred că da, poate mai mult de atât.

Am zis că n-o să povestesc despre carte, dar trebuie neapărat să pomenesc câteva coincidențe.

Coincidența face să fiu născută sub aceeași zodie a Berbecului (asta nu-mi atribuie, desigur, nicio calitate).

Coincidența face să am aceeași vârsta ca și Atara, una dintre cele două femei ale căror povești de viață se ciocnesc, printr-un pur hazard, într-un moment dureros și poate întârziat sau tocmai de aceea.

Coincidența face să am tot doi copii, ca și Atara, o fată și un băiat.

Coincidența face să fi fost o răzvrătită nevindecată împotriva autorității paterne, ca și Atara.

Coincidența facă să… Ah!…

Aș mai putea continua cu coincidențele, dar țin deja de o peșteră obscură și necartografiată în care nimeni, nici măcar eu, n-are curajul să pătrundă, ”pentru că nu putem înțelege pe deplin nicio alegere pe care o facem.”

Cu atât mai puțin în clipa oarbă în care o facem.

Gata, trebuie să pun frână. Nu e, credeți-mă, lectură mai potrivită în zilele astea post pascale decât ”Destin”. Ați aduce sufletului o caldă lumină citind-o.

*Cronica am scris-o chiar pe 13 aprilie