Abraxas abracadabra

Încep ex abrupto: Abraxas a lui Bogdan-Alexandru Stănescu este, după mine, cea mai bună carte românească pe care am citit-o în ultimii 30 de ani. De vreo trei zile îmi muncesc mintea cum să zic asta mai diluat, mai puțin bombastic, cu cuvinte mai lăbărțate, mai taumaturgic, cum ar spune un critic literar, nu-i dau numele. Nu mi-a ieșit altfel.

Am povestit soțului meu despre Abraxas (acum o citește el), am împărtășit cu alți prieteni.

De fiecare dată am zis la fel: cea mai…. Și nu sunt dintre aceia care nu citesc cărți românești pentru că ele nu au parfum de levănțică, flori de portocal și-un suspin gravat pe apexul memoriei.

Urmăresc, citesc (deși dezamăgirea mă blochează uneori pe la pagina 100; o fi ceva cu cifra asta…) ce mai premiază Uniunea Scriitorilor din România, ce mai publică editurile în materie de carte românească.

Abraxas, vecin de palier literar cu Anansi, este un bloc al memoriei, uneori cu faianță verzulie, privit de la înălțimea acelei vârste care împarte viața aproximativ în două. Abraxas, ultima carte a lui Bogdan-Alexandru Stănescu, va fi (cred eu, pentru că nu se poate altfel) câștigătoarea premiului Uniunii Scriitorilor din România pe 2022.

Abraxas este dincolo de bine și de rău, dincolo și dincoace de frumos. Dar nu frumosul acela care-ți induce o stare de prostrație, ca apusul de soare ținut în palma delicată a unei perfecțiuni filtrat feisbukiste, ci acela care-ți arde interiorul venelor ca tăria alcoolului și-ți eliberează cele mai bizare viziuni.

Este când Bukowski în anii în care succesul lui la ”Femei” (1978) se datora celor ”18 cuvinte pe minut” (”Dumnezeule, îl întreabă tipul care-i livra băutura, cum faci? Bătând la mașină, îi răspunde Bukowski. Bătând la mașină? Da. Cam 18 cuvinte pe minut.”), când Céline în cinismul lui întortocheat și în esența descrierii ratării ca pe o floare rară, Roth, în țesăturile poveștilor care se întrepătrund în roman (paralel, dar perfect integrate în imaginea Casei cu Lei, locul de unde Bogdan-Alexandru Stănescu își extrage cele mai suculente și purulente amintiri), când Amos Oz în momentele de duioșie.

Ba poate și Houellbecq, înainte de ultimele două cărți neizbutite (în opinia mea).

N-am făcut ocolul ăsta lung, ca un copil care cască ochii după fluturi, întârziind venirea acasă, decât ca să spun, scurt și convins, că n-am nicio ezitare să-l așez pe Abraxas (ba poate, în multe momente ale cărții, chiar mai presus) lângă Charles Bukowski, Louis-Ferdinand Céline, Michel Houellebecq, Philip Roth, Amos Oz.

Două lucruri să mai spun, altminteri văd că se discută asiduu despre carte – și asta e bine:

a) scriitura, ca un dans pe sârmă, e cuceritoare și dă dependență;

b) o teribilă inventivititate, irepetabilă, a descrierii scenelor de amor.

Aș avea și un petit bémol legat de finalul cărții, dar nu-l scriu aici. Dacă vreodată voi avea ocazia unui autograf, am să-l transmit direct autorului. Abraxas e un regal de scriitură, românească în esență, europeană, universală în spirit (da, cred că asta-i foaia de parcus câștigătoare).

Așa ceva nu se naște prea des.