Ce nu te strivește dă dependență… și mai cum?

Ies târziu în noapte și groggy din ring. N-a slăbit o clipă ritmul. I-am căutat și cele mai mici breșe. Să respir măcar între ele. Să-mi văd de viața mea între timp. Cu cât le căutam, cu atât mă izbea mai tare. E de ajuns să iubești ca celălalt să se schimbe de dragul dragostei tale? E de ajuns să te sacrifici pentru celălalt ca el să devină alt om, un om nou? E de ajuns?

Nu, poate că nu e de ajuns. E chiar prea mult. Cu cât iubești mai mult, cu atât suferi mai mult.

E o lege imuabilă și se aplică, pare-se, nu doar relațiilor de cuplu, ci și relației mamă-fiu. Când dansul dependenței te suge în vârtejul lui, s-ar putea să nu-l salvezi nici pe el, nici pe tine.

Poți fugi? Și dacă da, îți poți ierta că ai fugit? Dar dacă rămâi? Ce devii tu, cine devine celălalt?

Shuggie Bain – un băiețel efeminat și agresat permanent de colegi și adulți pentru că ”nu e normal” ca ceilalți – crește într-un capăt de Glasgow atins crunt de efectele politicii lui Margaret Thatcher din anii 1980: șomaj, sărăcie, dependență de alcool, droguri.

O mamă alcoolică, de o frumusețe care aduce cu Elizabeth Taylor, un frate și o soră proveniți dintr-o căsătorie anterioară, un tată care-i abandonează într-un cartier sărac de case de mineri aflat lângă o mină părăsită – e peisajul înnegurat în care Suggie trăiește zece ani cu foamea și frica-n mațe și-n pantaloni.

Cartea, bazată pe copilăria autorului, e o dureroasă lecție de devotament și atașament față de o mamă deraiată, abuzând de alcool și alții de ea, bărbați care vin și pleacă violent, lăsându-i șanturi adânci nu doar în carnea de pe/dintre pulpe, dar mai ales în carnea sufletului.

Care nu se vindecă, nu se repară și nu se înlocuiește precum ciorapii rupți sau lenjeria intimă întinată. Shuggie e acolo mereu veghind, întinzându-i, în marea de alcool și propriile-i fluide umane, colacul de salvare și … găleata. De care se agață trăgându-l și pe el puțin câte puțin, trăgând din el sevă proaspătă. Dar e de ajuns?

Douglas Stuart, nu doar scriitor, ci și designer de modă, are 46 de ani și este la prima lui carte. O carte de debut scrisă impecabil, cu ritm nebun din care nu ieși când vrei tu, alimentându-se din trăiri la limita vieții, răsplătită (desi refuzată la început de câteva zeci de edituri) cu un premiu mare – Booker Prize 2020 – și nominalizări, finalist la alte premii, e o chestiune cât se poate de exotică. Și curajoasă.

La fel de curajoase și inspirate mi se par editarea ei în colecția Anansi Contemporan, coordonată de Bogdan-Alexandru Stănescu, și traducerea, bine-bine reușită, plină de culoare a Mihaelei Ghiță.