Pisica lui Schrödinger. A fost sau n-a fost amor cu finalizare?

Unul dintre profesorii mei din facultate, care n-avea niciun chef să o facă pe simpaticul (e în lista mea de prieteni FB; vă salut, domnule profesor!), dar cu metodă eficientă de lucru cu studenții, zicea așa: ”De la Burebista-ncoace, cărțile din cărți se face și ziarele din reviste.”

E clar, sper, dezacordul e căutat-intenționat și face bine la rimă. Și la încă ceva, dar nu e momentul acum să detaliez.

Cartea asta e ilustrarea perfectă a zicalei profului meu (citești ultima pagină, ”Mulțumiri”, și-ți dai seama ce vreau să zic). Nu-i vreo carte fabuloasă (deși s-ar putea să te lași sedus de înșiruirea celor două nominalizări de pe copertă), dar nici de neglijat nu e, mai ales dacă ți-au plăcut fizica, matematica și urmărești ce impact, devastator sau progresist, au descoperirile științifice asupra (ne)mersului omenirii.

Vei putea înțelege cartea mai mult decât mine, în mai toate părțile ei nonficționale. Ajută mult și scriitura tip investigație jurnalistică, ici-colo presărată cu referiri erotice (care nu trec totuși de faza de masturbare pe sanatoriu, deci fără finalizare, să nu aveți, doamnelor, așteptări prea mari), ca să fie și ceva piper, dacă dulce, ioc.

În fine, nu e risc de glicemie crescută, asta vreau să spun, pe scurt. Ceea ce e și pe gustul meu. De dulce zic…Mai mult, s-ar putea ca, degetele noastre fiind obișnuite din social-media cu scroll la intervale mici-mici, lectura să curgă bine și s-o dai gata în câteva ore sau ture cu metroul – ilustrare palpabilă a noii zicale: suntem prea grăbiți să citim cărți groase și scumpe.

Și pot întru câtva fi de acord.

Eu chiar ți-aș (dacă-mi permiți) sugera expres să citești capitolul cu pisica lui Schrödinger, pentru că a devenit o referință comună, banală (și, probabil, prea puțin înțeleasă în esența ei), mirosind a snobism de turnuleț format din cel puțin cinci cărți pe noptieră.

Din capul locului avertizez, iubitorii de pisici sunt rugați să termine aici lectura acestui text, urmează descrierea unui experiment de o cruzime inimaginabilă; nu e un cuvânt mare, că și pentru mine, care am încă coșmaruri că nu trec examenul de matematică, e greu de imaginat).

Pisica lui Schrödinger era și vie, și moartă în același timp. Experimentul lui s-a numit Gedankenexperiment și e, de fapt, o metaforă frumoasă ca să explice principiul incertitudinii (nedeterminării) pe care l-a demonstrat inițial Heisenberg.

În fizica cuantică, nu poti sa determini cu certitudine și pozitia, și viteza unei particule. Dacă îi fixezi poziția, nu mai poți să spui nimic despre mișcarea ei. Iar dacă știi despre cum se mișcă, nu mai știi unde se află.

Asta face pisica lui Schrödinger (vezi explicația de sub foto). Știi că pisica e înăuntru, în cutie, dar nu poți să spui dacă e vie sau moartă. Pare un paradox. Megând cu raționamentul mai departe ajungem la nedeterminare metafizică: o (orice) particulă cuantică, inclusiv din noi, din ființa noastră, nu poti sa o cunoști în totalitate, nu știi dacă o ai sau nu, nu știi dacă se miscă sau dacă mai e vie.

Bun. M-am lungit cam mult. Mai zic doar că Ștefan, căruia i-am sugerat să o citească, sunt absolut sigură că o va înțelege mai mult și mai bine, îi va fi mai utilă decât îmi e mine.

Pentru că, cum deunăzi zicea resemnată o doamnă în vestiarul sălii de sport, cu referire la slăbit, eu am pierdut lupta cu matematica.

Cartea mi-a fost dăruită la târgul de carte Gaudeamus de Bogdan Alexandru Stănescu, director editorial Anansi Contemporan.

Mulțumesc încă o dată, cartea m-a acompaniat plăcut într-o călătorie de început de ianuarie însorit.

Traducere de Marin Mălaicu-Hondrari.