Limonada din ”Domnul Wilder și cu mine”

E suavă. Și dulce, acrișoară, și ușor acidulată ca o limonadă băută la umbră, în grădină, alături de prieteni.

E o tacla, legănată și plăcută, cu de toate, cu zeitatea sa Billy Wilder (Unora le place jazzul – imposibil să nu-l știi), cu filme care au făcut istorie, cu plajele la crepuscul ale Greciei și Corfului, cu Londra cea neștiută de turistul surescitat de instantanee, cu Parisul cinéphile și grumand, cu câte un strop de melancolie deloc siropoasă, dar nici înțepătoare ca acul de viespe.

E povestea unui mare regizor spre anii lui de amurg, filtrați de retina memoriei unei tinere grecoaice, căreia hazardul îi pune pe tavă oportunități demne de… film.

Inclusiv o dragoste consumată, dar încă reverberantă ca săruturile furate pe o scară spiralată, la mijlocul treptelor, în lumina lăptoasă a după-amiezii.

Cartea asta e un cocktail răcoros de vară și blând, fără asperități de nici un fel, care rimează perfect cu outfitul blugilor rupți – atât cât e nevoie să-ți atragă atenția asupra pielii care se arată ca un Ada Kaleh înainte de scufundare -, dar și cu prietenia care nu se destramă ca pânza rară la prima furtună.

Mi-am zis: ”Mă și văd citind-o la mine în grădină”, și am știut, pentru că îl frecventez pe Coe de-o vreme bună, că va fi ca o minivacanță.

Și chiar a fost…

Mai spun și că traducerea nonșalantă a lui Radu Paraschivescu adaugă limonadei, exact cât trebuie, pișcătura aceea a frunzelor de mentă, ceea ce face, în ochii mei, ca simbioza Radu Paraschivescu – Jonathan Coe să tindă spre a rivaliza cu cea a cuplului literar Luana Schidu – Guzel Iahina.