”Fiica măcelarului” – Don Quijote în variantă feminină

După fix 400 de ani, în sfârșit, un Don Quijote în variantă feminină: Fanny Keismann (soră cu Mende Speismann) – și deja cred că întrezăriți ițele unor aventuri pitorești, în care poalele cavalerești nu sunt ridicate decât ca să dea la iveală cea mai de preț ”bijuterie” a măcelarului. A ”Fiicei măcelarului”. Care, înarmată cu pulpe strașnice și fuste lungi, ascunde nu dantele dintre cele ademenitoare ca buclele ei blonde, ci cea mai de temut armă a unei evreice hotărâte să smulgă semnătura de divorț cumnatului ei fugar, plecat de acasă la Minsk, abandonându-și cei doi copii și soția, Mende Speismann.

Doar pentru o semnătură de divorț atâta tevatură și grumaji străpunși sau posibil strangulați? Ei, chestiunea, veți vedea, are niște rădăcini istorice puternice ca vâna de bou, adică exact locul acela pe unde Fanny își mânuiește ”bijuteria” de măcelar ca un ac de cusut haute couture. Treabă nichel!

Zona delimitată de ”Pale of Settlement” ( Zonă de Rezidență, 1791 – 1917), în regiunea de vest a Imperiului rus, era singura în care se permitea rezidența permanentă a evreilor și includea părți din ceea ce azi sunt Belarus, Lituania, Moldova, Ucraina, estul Poloniei, Letonia. Așa stând lucrurile în imperiu, apare firesc tentația transgresării granițelor impuse, mai ales că, după asasinarea țarului Alexandru al II-lea al Rusiei, pogromurile și masacrele contra evreilor se intensifică, după 1881, sub domnia țarului Alexandru al III-lea.

Era o practică curentă a bărbaților evrei din aceste zone să plece nitam-nisam la Minsk, în Palestina, să se prăjească la soare, sau chiar în Statele Unite (”die goldene medina”), lăsându-și soțiile (”agunah”) prizoniere și încurcate în căsătorii religioase de nedesfăcut, deși fugarii care își abandonau căminul nu se mai întorceau poate niciodată.

Prima gazetă săptămânală de limbă ebraică a Zonei de Rezidență abundă în anunțuri ale femeilor părăsite de soți. Pe bani buni, acestea imploră ajutor pentru obținerea actului de divorț și eliberarea de sub jugul soților fugari, văzuți ultima dată în cutare loc, cu semnalmentele următoare: nume, înălțime, rude etc.

Și de aici o poveste cu nădufuri, situații rocambolești, întorsături pigmentate cu ironie, autoironie și umor aproape nelipsit din fiecare pagină. Nu ești imersat într-o mare de evreitate, cum ai putea crede judecând după numele autorului (cu ceva rădăcini strămoșești și pe la București), ci într-una de umor bine condimentat, în care referirile la ”isprăvile” tactice și de luptă ale armatei țariste seamănă cu un buletin de front ucrainean, cu deosebirea că, în cazul cărții, mai poți râde. În celălalt, doar de plâns și de murit.

Ce destin are și cartea asta! Publicată în 2015 și totuși descrie ca azi devălmășia marii armate ruse. Asta contribuie, fără îndoială, la memorabilitatea cărții, care pare că a simțit cataclismul de lângă noi cu premoniția specială a animalelor care se zbat înaintea producerii dezastrelor.

”Încă de la Războaiele Napoleoniene, înalt comandanții ruși înțeleseseră că nu puteau să câștige o campanie decât dacă perseverau îndeajuns de mult timp și dacă asigurau un flux neîntrerupt de soldați pe câmpul de luptă. Deși pierdeau mii de oameni, mult mai mulți decât orice altă armată, chiar dacă marea lor majoritate se prăpădeau din pricina proastelor decizii ale superiorilor, din pricină că îi abandonau pe răniți și avansau fără să aștepte ca întăririle să-i prindă din urmă, armata țaristă avea încă suficient de mulți patrioți analfabeți care să-i asigure atacurile.”

Vi se pare că s-a schimbat ceva de atunci și până azi, când Rusia lui Putin duce război în Ucraina?

Sau:

”Rusia nu se laudă cu nimic mai mult decât mărimea ei și nimic nu o face să sufere mai mult decât mărimea ei. Imperiul este o uriașă corpolentă, care nu poate vedea dincolo de propria burtă și nu se poate apleca să-și lege șireturile; nu va ști niciodată ce se întâmplă sub faldurile ei de grăsime.”

Dar să revenim la funny-ul poveștii noastre, la Fanny, fiica de măcelar, și apoi îi evoc pe Radzețki – Grigori, nu Joseph Radetzky – și Tatăl, care nu sunt, în carte, una și aceeași persoană, ca în cazul contelui Radetzky (binerecunoscut mai ales de Anul Nou), cunoscut și ca Vater (”Tatăl”) și numit așa, pare-se, de către trupele sale care l-au iubit.

Călătoriei nebunești a lui Fanny Keismann, în care pleacă după cumnatul fugar uite-așa, pe nepusă masă, în creierii nopții, fără să-și anunțe soțul și cei cinci copii, i se opun nu unul, nu doi, nu o sută de soldați din armata țaristă și serviciile secrete din două gubernii, ci un întreg imperiu, în fine, tot un fel de mori de vânt à la Don Quijote. Căci, și atunci, cu puțin înainte de 1900, și acum, raportul în ceea ce privește ”eficiența” armatei țariste e de douăzeci de soldați ruși morți, la unul străin.

I se alătură taciturnul Jijek Breșov, fost soldat în armata țaristă, unde, după isprăvi care au scutit soldații de-o moarte sigură, s-a și ales cu apelativul de ”Tatăl”, trezind încă respect în mintea comandanților și soldaților sub aripa cărora se ascund o vreme Fanny, Jijek, Patrick Adamski, fost camarad al acestuia, și Shleiml Cantorul, nimerit în poveste ca ghimpele în călcâiele celor trei.

Remarcabil este cum îi reușește lui Iczkovits creionarea distinctă a fiecărui personaj, mai mare sau mai mic, cu apariție mai întinsă sau mai restrânsă, fie că e cizmar, măcelar, croitor, bandit, aghiotant sau Olga, sperietoarea de păsări și prietena de nedespărțit a cantorului Shleiml – ghimpele din poveste.

La finalul cărții, orișicare nume, orișicare apariție în ițele poveștii îți rămân în minte cu contur clar și detalii precise. Nu riști să-i uiți prea curând. Cu atât mai puțin când vine vorba pe generalul Grigori Radzețki, portret robot al generalului plin de victorii și cu oastea decimată dintr-o suflare, sau de Piotr Novak, abilul colonel comandant al serviciilor secrete din guberniile Grodno și Mink, luat prin surprindere tactică de inferiorul său, și atent la comploturi și revoluții ca cioara la cașcaval. Gata nu doar să le dejoace, dar și să scrie răsturnat istoria.

Traducere din engleză de Ioana Petridean.

Mulțumesc, Denisa Comănescu, pentru dar! Un dar cu har.

Related Posts

  • Cake ciocolată și vanilie cu cremă de brânzăCake ciocolată și vanilie cu cremă de brânză Pare complicat la prima vede, dar nu e deloc. Amesteci ingredientele și alternezi straturile de ciocolată și cremă de brânză. În plus, e foarte puțină făină. INGREDIENTE: 80 gr. de făină 50 gr. făină de migdale 70 gr. cacao pudră (nu poate fi înlocuită cu […]
  • Să ardem 1 000 de calorii! Să ne mişcăm repede!Să ardem 1 000 de calorii! Să ne mişcăm repede! Pentru că sunt instructor de zumba fitness (dacă nu mă crezi pe cuvântul scris, mă poţi verifica pe zumba.com) pentru copii, adulţi şi seniori, să îţi spun cu ce se "manâncă". În primul rând, ZUMBA arde între 700 şi 1 000 de calorii. Bun, nu-i asa? Mai ales dacă ai avut o zi mai […]
  • Fizică multă, chimie mai puținăFizică multă, chimie mai puțină De aproape 40 de lei și-un inconvenient care decurge din lipsa acută a spațiului de stocare am primit așa: dumicați mestecați, impresii de deja-vu, hârtie groasă (înțeleg că trecem totuși și printr-o criză a hârtiei tipografice, nu?), corp mare de literă, scriitură de tip Facebook (am […]
  • Bonjour, brioche mimolette!Bonjour, brioche mimolette! Mimolette este o brânză tradițională produsă în nordul Franței, regiunea Lille. I se mai spune  « vieux Hollande » sau « boule de Lille ». Este o imitație a brânzei olandeze Edam, datând din secolul al XVII-lea. Mimolette  ”a primit” culoarea portocalie pentru a marca diferența dintre […]
  • Dacia galbenă, vară cu semiluni de feseDacia galbenă, vară cu semiluni de fese Când l-am așteptat pe M. în gară purtam niște teniși chinezești și un șort alb cu dungi roșii pe margine, care dezvelea la fiecare călcătură două discrete semiluni ale feselor despărțite nu de mult de băncile anului trei de facultate. Tot șortul ăsta, altul nu aveam, îl purtam în […]

You may also like...

Leave a Reply

Your email address will not be published.