Cozonacul – ca exercițiu de tonifiere

La români, cozonacul se pregătește (și se mănâncă ), tradițional, de Crăciun, de Paști, de Înălțare, la nunți – cel puțin așa am vazut eu în copilărie la bunicile mele și la mama. Facerea cozonacului cere răbdare, căldură – la propriu – și forță, multă forță. Se spune că, dacă nu este bine ”bătut”, cozonacul nu crește. E și o emblemă a priceperii, dar și a maturității femeii.

În ajunul Craciunului, mama se trezea întotdeauna la ora 4 dimineața; cred că nici nu dormea de grija lucrului important ce-l avea de făcut. De cu seara, cernea făina (măcinată și adusă de la țară) pentru 4-6 cozonaci și o punea sus, pe sobă, pentru aerisire și odihnă. Trezită după somnul de veghe, mixa ingredientele, apoi se așeza în mijlocul camerei, încolăcind cu coapsele licheanul albastru, imens în care plămădea cozonacul. Alături, își punea olcica cu unt topit din care turna la interval precis de 5 minute câte o picătura – nu mai mult. Legată la cap cu o basma înflorată, începea frământatul: lua între cele 4 degete și podul palmei caierul greu de plămadă și-l plimba de jos în sus, îl zdrobea de lighean, îl întorcea, îl răsucea pe toate fețele, îl înghesuia și iar îl zdruncina de jos în sus, îl dădea de toți pereții; când obosea, schimba mâna si o lua de la capăt, parcă mai vârtos ca înainte – pleosc, plosc, pleosc – cu forță și constanță. Mai bine de 2 ore, cu tot cu micile întreruperi când punea picătura de unt topit, dura zăpăcitul plămadei; apariția bășicilor  – nu în palmele ei – era semnul că aluatul putea fi pus la crescut, din nou pe sobă.

Când cele 8 perechi de ochi se dezlipeau după somn, în casă mirosea dumnezeiește a cozonac. După mine, așa miroase Crăciunul! N-am întrebat-o niciodată pe mama cât de obosită era după antrenamentul cu aluatul de cozonac. Și nici ea nu făcea caz de anduranța ei (dar sunt sigură că făcea febră musculară). Era un lucru absolut firesc!

Azi, când și eu le fac copiilor mei cozonac, știu câtă forță în brațe cere frământatul cozonacilor – deosebirea e că eu sunt ”de meserie”! La rându-le, nici ei nu mă întreabă – sunt prea ocupați cu molfăitul.