Prin Budapesta, cu dintele în şerveţel….

…sau cum am ratat întâlnirea cu Zâna Măseluţă!

Câteodată, când toate lucrurile merg prea bine, e rău! Paradoxal, dar aşa e viaţa uneori. Lucrează, cum se spune în sport, pe intervale: mai dur, apoi mai relaxat. Sfârşitul de săptămână la Budapesta se anunţa imaculat: 18 grade, Dunărea – fluviul meu drag oriunde aş fi – ,  curs de instructor Zumba Toning (cu greutaţi) ţinut de o americancă sadea…..(a IV a calificare de instructor Zumba pe care o obţin).

Ce să-ţi mai doreşti? Mai ales când soţul se ocupă de organizarea călătoriei mai ceva ca o agenţie de turism, iar tu joci rolul invitatei speciale…..care, după modelul unor starlete de cinema,  se împiedică taman când sunt chemate să îşi primească trofeul….

…şi îşi rup tocul pantofului….sau, mai grav, altceva……

În aceeaşi gară din Viena din care ne-am pornit în februarie trecut spre Brno – acum spre Budapesta -, mi se făcu de o pizza cu ton, blat subtire, aşa cum n-am mai mâncat de ceva vreme. Am primit-o la carton şi ne-am aşezat salivând de poftă şi foame pe scaunele metalice, reci, în faţa prăvăliei turcului din care ieşeau amestecate mirosurile de kebab, pizze, şaorme şi alte “chinezării”. Mâncatul în gară e spectaculos, îl faci în ciudă: simţi din toate părţile perechi de ochi fixându-te cum îţi plimbi dumicatul prin gură, eşti măsurat cât ai mâncat, cât ţi-a mai rămas… Iar tu înghiţiti şi te uiţi când la carton, când la cine ce fund mai are, când la vreo figură insistentă care te străpunge cu privirea secunde bune ca să-şi dea seama din ce ţară ai debarcat de mănânci pizza în mijlocul unei gări din Viena şi încotro te duci.

Când toate astea se întâmplau între doi dumicaţi, aud din propria-mi gură un trosc şi apoi un pleosc ca de piatră aruncată pe carton. Turcul ar fi putut scăpa o pietricică în pizza….

Dintr-o dată, simţii curent în gură….şi un mare gol. Brusc, buza de sus îmi deveni uşor pleşuvă. Am încremenit cu o mâna la gură şi cu cealaltă ţinând încă fărâma blestemată de pizza, care parcă mi se lipise de degete. Cândva, în copilărie, vrând să priponesc un viţel care umbla slobod prin bostănăria alor mei, nu ştiu din ce motiv i s-au aprins scântei în copite şi a început să alerge cu mine, care nu dădeam nici în ruptul capului drumul la funie: şi viţelul alerga, şi eu îl ţineam de funie; şi viţelul alerga ca turbat şi eu la fel, dar culcată pe burtă, ţinând cât puteam de stâns funia; m-a târât aşa vreo 20 de metri….Soră-mea mare se aşezase pe vine că nu mai putea de râs, privind cum viţelul zăpăcit  alerga ducându-mă el pe mine de funie şi măturând cu stomacul meu tot ce îi ieşi în cale. “Biata” soră-mea striga printre două hohote de râs să îi dau drumul, dar eram aşa de concentrată că mi-a trebuit ceva zdupăneală până să realizez…. Deci, eram ca atunci, mă uitam fix şi bovin la dintele de pe carton şi nu întelegeam…Se căscase un gol imens. Să râzi sau să plângi? Cred că soţul meu s-a abţinut cu greu să nu râdă…..Ei, acum, ce mai contează că a căzut; bine că nu l-am înghiţit! Mai am şi noroc în viaţă. Oricum era faţeta dintelui pe care mi l-am rupt demult  într-o piatră când încercam să merg pe tocuri. Frumuşeţea cere sacrificii!

Să te văd acum, Dumitro! Ştirbă, cu dintele în şerveţel, peltică, angoasată, numărând minutele şi aşteptând-o pe zâna Măseluţă…..în timp ce te plimbi 2 zile prin Bupadesta, dacă îţi mai arde, în timp ce faci cursul de Zumba Toning, dacă îţi mai arde……Noroc cu experienţa; nu sunt la prima abatere: mi-am mai lăsat acum 3 ani dintele într-o ridiche, exact înaintea unei conferinţe de presă pe care o organizam….Sunt expertă în şocuri, rezist. Mi-am pus bine dintele în şerveţel şi am început să sper.

Ajunşi la Budapesta cu tot cu bagaje, am dat preţ de vreo 15 minute ocol gării lui Keleti. Staţia de metrou, care era sub ochii nostri (e adevărat, nesemnalizată), dispăruse pentru noi- timp în care mi-am pus la grea încercare, în surdină, întregul repertoriu de înjurături – în toate limbile pe care le cunosc (mai puţin în ungureşte). Era vineri seara, se făcuse de ora 17.00 şi trebuia sa ajungem până la ora 18.00 la cabinetul unui stomatolog găsit pe Internet. Dar, când e să nu meargă – nu merge. După ce ne-am întors în punctul din care am plecat:), găsind deci staţia, ne-am căznit minute bune să întelegem cum funcţionează un automat de bilete care, ……nu funcţiona. Ne-am luminat ulterior, am luat metroul şi am ajuns la adresa stomatologului care,…..evident, nu exista. C-aşa e-n tenis….

Cu ultima speranţă năruită, mi-am zis: “asta e, fatalitatea naibii”!, dar măcar să mâncăm şi apoi un cântecel să cântăm….. Prin vocea soţului meu, care îmi spuse resemnat “mai taci şi tu câteva zile”, mi se arătau toate semnele că sejurul la Budapesta avea să fie sortit tăcerii.

Dar, cineva acolo sus tot mă iubeşte…..:):)

Am savurat împăcată cu mine şi cu soarta un delicios ton proaspăt cu legume la gratar, la doi paşi de un S.O.S Dent NON STOP, despre care ne spusese recepţionera hotelului c-ar exista  în centrul Budapestei. A fost cina unui Toma necredincios….Deşi nu mai speram,  la ora 20.30 aveam incisivul la locului lui şi un zâmbet cât un continent….:::::::::::)))))))))))))))))))))))). O unguroaică tânără şi amabilă, care schimba zâmbete discrete cu asistenta în timp ce-mi studia ciotul de pe care se desprinsese faţeta, m-a “rezolvat”  în mai puţin de 15 minute.

Reveniţi acasă, povestii fetei mele Maria păţania. Mi-a răspuns cu gura până la urechi: “de ce nu ti l-ai pus sub pernă. Ar fi putut să vină Zâna Măseluţă”. !?!?!:)

Data viitoare ştiu exact ce am de făcut! Il pun sub pernă! Să vină şi la mine o dată Zâna Măseluţă; mama îmi dădea tot timpul dinţii de lapte scoşi la ciori şi mă punea să zic: “ia cioară un dinte de lapte şi dă-mi unul de oţel”.

Şi uite ce mi-a dat…..