Cine fură la cântar?

Când începem să acumulăm kilograme, întotdeauna e altcineva sau altceva de vină; mai puțin persoana în cauză. Căutăm inamicul în afara noastră și primul peste care aruncăm vina este lipsa de mișcare (din lipsa timpului, firește).

În parte, poate fi adevărat, dar nu sută la sută. Mai exact, e adevărat într-un procent modest – poate 15% (cum spunea ieri seară medicul Cristian Oană la TRV 2), poate 20%, poate 25% (depinde de frecvența și intensitatea sportului). Da, cam atât contează proporția mișcării într-un proces de supraveghere a greutății – restul de 85%, 80%, respectiv 75%, este mâncarea!

Putem admite că se pot acumula 2-3 kilograme atunci când izgonim sportul dintre preocupările nostre săptămânale. Dar când ”zestrea” este de ordinul zecilor de kilograme, doar mâncarea este DE VINĂ sau DIVINĂ – depinde de pe ce poziție privești.

Și ca să ne liniștim zumzăitul din creier, apelăm la comparații de felul: ”Sigur! Arată bine pentru că face sport și e tot timpul la sală; eu n-am timp!”  Total neadevărat: întreabă acea persoană ce, cât și când mănâncă și vei constata că antrenamentul la care excelează este farfuria…. Și cu cât înaintează pe drumul rezultatelor frumoase, cu atât va fi mai atentă la ce se petrece în farfurie.

Cineva, ca mine de pildă, care a trecut prin ambele experiențe și știe cu cât efort mental și fizic se ajunge la rezultate sănătoase, sigure și de durată, nu va mânca niciodată o ciocolată întreagă, nici când furiile îl năpădesc (poate se va limita la una-două pătrățele), nu va mânca niciodată o pizza întreagă, nu va mai pofti la cartofi prăjiți cu ceafă sau șnițel de porc, nu se va ”îndulci” sau ”răcori” cu băuturi carbogazoase sau bere, nu va mânca la miezul nopții și lista de NU VA se continuă.

Unii vor spune poate: ”Ție îți este simplu să vorbești din postura de instructor”. Într-adevăr, acum îmi e simplu pentru că după un trecut ”ingrat”, am câștigat bătălia cu propria inerție și știu ce/cum să fac astfel încât să țin ștacheta ridicată cât mai sus. Și mai mult decât a ști ce să fac, este că pot să o fac!

Ca să înțelegeți cât mai exact despre ce vorbesc, redau meniul zilei mele de sâmbătă  (în ambele zile, sâmbătă și duminică, am avut mai mult de o oră de efort aerob+anaerob):

– Dimineața (8.00): Un iaurt 2% cu câteva nuci, agrișe, semințe, goji, apă aproximativ 2 pahare.

– Prânz (12.30): salată cu ceapă verde, ridichi, saltă verde și puțină telemea + mușchi de vită la grătar (aproximativ 150 de grame, de mărimea unei jumătăți de palme). Fără pâine.

– Ora (15.30) O felie de plăcintă cu urdă (făcută de mine, foi subțiri)

– Seara (19.30): Spanac (foarte puțin ”tras” la tigaie) + o felie de pâine integrală cu humus, câteva ridichi, un iaurt slab.

Mai mult decât în alte articole, azi am simțit nevoia îngroșării ideii de atenție sporită la mâncare, fără de care nu scăpăm de kilograme, chiar dacă readucem sportul în viețile noastre. Am făcut-o mai ales pentru cei care au nevoie de un mic impuls. Când nu știi cu ce să începi, privește lung în propria-ți farfurie. Acolo e adevărul!

Paradoxal, putem constata că după ce reluăm mișcarea, după o vreme de pauză, cântarul să arate ceva în plus. Dacă asta se întâmplă după o lună, e inutil să ne amăgim spunând că am câștigat în masă musculară, dar nici nu trebuie să ne descurajăm. Sub entuziasmul începutului și a stării de bine pe care sportul o dă, avem tendința să mâncăm mai des sau mai  mult sub deviza: ”Fac sport, îmi permit să mânânc orice!”

Sunt total împotriva acestui tip de folclor, foarte răspândit pe FB. De fapt, e o contradicție în termeni: nu faci sport ca să-ți ”permiți” să mănânci orice și să crească prietenul colesterol, de exemplu, ci să te menții în formă, sănătos, cu chef de viață și de joacă.

Și atunci, cine și de ce fură la cântar?