Iubirea scafandrului din apa de smarald

El – scafandru la Petromidia; ea – profesoară în Turcoia, un sat cu o mână de locuitori pe maul drept al Dunării. El, prezent mai mult sub apele lacului Iacobdeal, unde se antrenează singur, arșița și vânturile dobrogene nu-l dovedesc cum o fac mormanele de gunoaie lăsate în urma lor de turiștii iubitori de grătare în aer liber.

Într-un moment pe care doar ei îl știu, când turiștii însetați de natură se îndestulează și se retrag pe lângă aragazele lor, poate într-un apus de soare orbitor, o cere pe ea de soție tocmai aici, lângă smaraldul lacului, inelul ei de acum înainte. Iar turcii nu o fură (cum zice legenda lacului, că nici turci nu mai sunt prea mulți pe aici), pentru că suntem cu povestea după anii 90.

Apoi, viața îi desparte temporar. El pleacă în lumea largă să lupte în Legiunea Străină. Se naște băiatul. Nu vrea să mai plece și, pentru că aici a cerut-o de soție pe ea, hotărăște să amenajeze, cu fonduri europene, un camping cu opt parcele de campare.

”Scoteam de aici în fiecare weekend câte doi papuci de gunoaie și mașina asta pe care o vedeți aici, în dreapta. Nu-i păsa nimănui de ce lăsa în urmă. Tata a vrut să facă ceva din locul ăsta unde mama a acceptat să-i fie soție. Și a început cu gunoaiele. ”

Povestea asta, absolut reală, ne este relatată chiar de fiul lor, un student frumușel, binevoitor și politicos cu turiștii cărora nu doar că le încasează banii (5 lei) pentru vizitare și zona de camping, ci îi și avertizează riguros că malurile sunt abrupte, iar adâncimea lacului, de 30 de metri. Am urcat pe sus în scurta noastră vizită de recunoaștere, dând ocol lacului. Vântul suflă din toți rărunchii. Bine că ieri, cât am urcat pe Măcin, vântul ăsta dezgolit ne-a iertat. Malul tăiat drept, cu pietriș alunecos, unde abia ai loc să pui un picior, e într-adevăr periculos.

Turiștii cu umbreluțe și plăsuțele de plajă și box-uri de bere încep să roiască. Popândăul, care ne-a întâmpinat când am parcat mașina, s-a ascuns, țestoasa pe care n-a lipsit mult să o călcăm (stătea în mijlocul drumului neclintită) e la adăpost în miriștea de lângă macadamul pe care am venit, guralivele rândunici de stâncă intă și ies din peretele galben-nud, stingherite olecuță de o acvilă care planează teritorial desupra lacului.

Am o oarecare disonanță la auzul poveștii ăsteia despre părinții și proiectul lor din Iacobdeal. Mă gândesc că-s prea multe coincidențe cu legenda locului, dar tipul e atât de simpatic și jovial, și dă atât de frumos detalii despre împrejurimile dobrogene, încât mă decid să-i dau crezare.

”Și vedeți că găsiți mai sus, pe deal, o familie întreagă de popândăi.” I-am căutat, dar nu s-au arătat. A ieșit în schimb primul, cel care ne-a întâmpinat la venire. Pare mai puțin sperios, semn că deja suntem amici. Dar acum noi plecăm. Îi fac o poză de adio, dar zoomul meu nu e de nasul lui.

Praful de pe drumul pietruit ne întunecă întrucâtva panorama asupra Măcinului și Dunării. Nu-i nimic, apa lacului, cu aceeași claritate pe care o găsit-o și la Iezer, e încă bine lipită pe retină. Ce paradox și lacul ăsta: aspect glaciar la aproape 200 m altitudine. Și clima asta aproape mediteraneeană…

Și totuși, cine a fost Iacob din Deal? Câteva coincidențe cu povestea de azi.

Un bărbat care locuia în localitatea Turcoaia, de la  poalele dealului. Turcii, răpindu-i consoarta, îl transformă într-un haiduc însetat de răzbunare. Și legenda zice că se deda Iacob la căsăpit de turci cum te-ai deda la miere. În neștire. Unde le stăteau picioarele, acolo le lăsa Iacob și capetele.

Movila asta se numea atunci ”Dealul încurcat” sau Sesenbair și e posibil să fi fost împădurită. Încă nu devenise carieră de granit. Aici se ascunde Iacob. Nu să se antreneze ca scafandru, deși poate că ar fi scăpat, ci de furia tucilor.

Sfârșitul legendei e previzibil. Iacob moare în Deal de tăișul turcilor, iar numele locului, prin pronunțare frecventă, devine, probabil din Dealul lui Iacob, Iacobdeal. Simplu. Mai sunt exemple în zonă de aglutinare. De pildă, Fântâna Talienilor, a Italienilor, în Greci a fost o comunitate importantă de italieni) de pe traseul spre vârful Țuțuiatu, despre care am scris aici.

Mâine, despre Troesmis, vestita cetate de acum două mii de ani, și nesfârșitele faleze de mușețel