Muntele Roșu – mai mult verde

La mall-ul de la Muntele Roșu, cu parcarea înțesată de mașini scumpe, e aproape închis; sau aproape deschis. La vremea asta, în urmă cu cinci-șase ani, muntele, văzut de la poalele lui, dinspre Cabana Muntele Roșu, era … roșu. Acum e doar verde. Pe partea asta se pare că nu mai înflorește. Trebuie să urci mai bine de două ore ca să ajungi să faci o poză ca lumea pentru Instagram…

Cabana Muntele Roșu, odinioară loc bun de odihnă la o ciorbă și-un ceai după ce coborai de pe munte, e acum în paragină. Ușile vraiște, locul te îndeamnă să fugi cât mai repede. Alături, disco-barul pare scena unui film după o răfuială între mafioți. Și poate chiar a fost o răfuială, încă neterminată, între urmașii cabanierului. Neînțelegându-se între ei, au lăsat de izbeliște reperul ăsta al muntelui de când îl știu eu, de vreo douăzeci de ani. Din câte îmi amintesc, aici te și puteai caza.

Cum funcționează și lumea asta a noastră. Odinioară drumul era ros, cu cratere până la cot, ca după toate viiturile pământului, dar, odată ajuns la cabană cu mașina întreagă, te simțeai recompensat ca după o mare ispravă. Acum, când drumul e asfaltat mai bine ca-n București, cabana e în paragină. Dacă te țin pinioanele, motorul și garda la sol – motorul mașinii zic – poți urca până la Cabana Ciucaș. O mămăligă cinstită și generoasă găsești sigur. Și niște băieți care te servesc rapid și îndatoritori.

Sigur că cel mai bine e să vii per pedes, mai ales că acum rhododendronul e încă înflorit și-o să mai fie probabil încă vreo două săptămâni de acum înainte. Traseu triunghi roșu până la răspântie (aproximativ 2 ore), apoi cruce roșie și, într-o oră și mai puțin decât scrie pe panou, ești la Cabana Ciucaș pe un drumeag lin, care nu pune probleme de respirație sau de 4×4.

Și cu o panoramă recompensatoare. E o potecă bătătorită, deschisă, deloc umbrită pădure.

Cabanierul de la Silva (aproape de stația meteo) ne spune că așa e de câțiva ani, adică nu mai înflorește rhododendronul pe partea asta. Nu știe care-i fenomenul. Zice că nici localnicii nu prea îl mai culeg… adaug eu: ca în anii trecuți, când coborau de pe munte cu papornițe doldora de flori.

Acum, singurele pericole sunt reprezentate de cei care îl calcă în picioare până să ajungă la pâlcurile înflorite, după care se tolănesc pentru ca poza să fie la nivelul rozului și impactul pe rețele sociale să fie maxim, și lipsa zăpezilor.

Căci smârdarului îi place să fie acoperit de zăpadă pe timpul iernii. În iernile fără zăpadă degeră, dar nici prea multă zăpadă nu-i place pentru că, aceasta topindu-se greu, îi scurtează timpul de dezvoltare și înflorire.

Interesant pentru planta asta cu efect afrodisiac este că florile sunt hermafrodite. Cele două organe (feminin și masculin) formându-se în perioade diferite, asigură o polenizare încrucișată, ceea ce, se pare, e mai avantajos pentru perpetuarea speciei.

Neapărat de spus, că veni vorba de organele sexuale ale plantelor, că am mai întâlnit, tot în incursiunea asta, siminicul: el are culoarea albă, ea, roz.

Revenind la smârdar sau bujor de munte, sau trandafir de munte, care în Ciucaș e mai întins decât pe alți munți, singura specie care crește în munții noștri e rhododendron kotschyi.

E, de fapt, un subarbust. Numele lui provine din greacă antică ῥόδον (rhódon) „trandafir” + δένδρον (déndron) „pom, copac, arbore”. În India și Hymalaya cresc ca adevărați copaci, depășind 25 m înălțime.

De la Cabana Ciucaș, după ce iei prânzul:

1. poți urca pe vârful Ciucaș ( încă 1h30 de urcuș, deci trebuie să fii la cabană mai devreme de 12.00 ca să ai timp de întoarcere) sau
2. poți coborî pe drumul de mașini care duce la cabana părăsită de la poalele Muntelui Roșu. Nu faceți ca noi, să o luați pe bandă galbenă. Coborârea pe aici a fost abruptă, solicitantă pentru genunchi, timp de aproape o oră, apoi ne-am intersectat cu drumul de mașini (forestier) care pleacă de la Ciucaș. Drum pe care l-am părăsit la scurt timp după ce am dat de fântâna Nicolae Ioan, luând-o spre Valea Berii (tot bandă galbenă) spre Cabana Muntele Roșu, unde am lăsat mașina.

Neapărat să aveți măcar un fluier cu voi. Cu puțin înainte de trecerea noastră, când mai aveam câteva sute de metri până la mașină, ursul și-a lăsat proaspete urme pe poteca pătrunsă de ploaie.

În altă ordine de idei, Cheia, prin care treci până la Muntele Roșu, a ruginit ca broasca neunsă. Are același ”aer” de anii 80-90, cu haite de câini amenințători pe străduțe, cu hoteluri de odinioară închise și atât (adică nerenovate și închise), cu urși care ajung nestingheriți până la proprietățile localnicilor.

Și ce păcat pentru un loc așa loc unde ajungi ușor și relativ mai repede decât în Brașov, și unde muntele ăsta nu doar că nu scote sufletul din tine, dar îți dă și cel mai frumos cadru pentru Instagram. Și pentru blog…

P.S. Nu plecați pe munte în balerini, nici dacă sunteți balerini/balerine (cum am văzut la coborârea dinspre Ciucaș). Riscați să mergeți în poante. Muntele cere pantofi/ghete zdraveni.