Sânziene și nu prea

Intru ieri seară într-o lib, pardon!, florărie să întreb ce … întreabă o mamă la sfârșit de an școlar. Vânzătoarea tocmai ieșise să fumeze. Înserarea lăsată cu frison îmi aduce fumul și cred că și mirosul pletelor ei în plină figură. O întreb chestiunea din ușa florăriei și-mi răspunde vag. Nu știe denumirile florilor. Așa că, intră să mi le arate.

Le prinde ca pe sorcovă și mi le clatină prin fața ochilor.

Mulțumesc și dau să plec. Nu plec. Observ pe masa de lucru florile care m-au intrigat cel mai tare în Munții Măcin. O pajiște plină cu florile astea, împodobite cu cărăbuși aurii. Egiptenii credeau că e bine să dai roată cărăbușilor, să te umpli de energia lor vitală.

Iau una, o miros. Ea e. N-am niciun dubiu. O plantă meliferă. Eu știu cum o cheamă, dar uneori e simpatic să te verifici, să vezi și unde se oprește curiozitatea oamenilor. O întreb:

– Ce flori sunt?

– Sânziene, răspunde ținând țigara aprinsă într-o latură a buzunarului jeanșilor, așteptând să mă car mai repede din florărie ca să fumeze și ea ca omul la sfârșit de program.

– Sunteți sigură? zic. Sânzienele sunt galbene. Florile astea le-am văzut de curând pe munte.

– Da, da, de acolo sunt aduse…. și mă privește fix, așteptând să-i spun cum se numesc de fapt florile.

Chestiunea mă intrigă. Cum adică sunt aduse de acolo? Furate, adică? O plantă meliferă (care atrage albinele) e tăiată așa, pur și simplu, cum ai smulge o buruiană?

Nu dau glas gândurilor ăstora că n-ar înțelege. În plus, se grăbește…

Ies tristă din florărie. Îmi imaginez pajiștea aceea (voi pune poze și text în curând) fără superbitatea astea și fără aurul cărăbușilor acuplați și fornăitori, scăldat în pistilul florilor crem.