Aglica de pe versantul meu

M-am trezit, ca de obicei, la 5.00. Nimic special. Prin tunelul larg al ferestrelor intră teiul cu totul în bucătărie. Ieri seară, tot cu el m-am culcat. Cu el în nări. Specială e ziua asta în care Maria va arunca cu toca-n sus, poate în Dumnezeu.

Trebuie să scrie un citat în clasorul lor cu poze de final de a XIIa. ”Nihil sine Deo” se gândește ea să scrie.

Se răzgândește, să nu creadă colegii altceva… Colegi care au scris ”Școala nu mi-a afectat educația”; ”O zi la școală e o zi pierdută pentru grătar”, ”Ai n-ai minge dai la poartă, gustul semințelor e la fel”. Și tot așa…

Scriu despre flori pe blog ca să ard nerăbdarea timpului de până la ceremonia de final de liceu. Mă gândesc cu ce să mă îmbrac.

Și scriu, coincidență, despre aglică. Cea mai frumoasă din Măcin. De culoare alb-crem. Exact culoarea rochiei pe care azi o îmbracă Maria.

Alb? De ce vrea ea anume alb? m-am gândit ieri, când am ajutat-o să o aleagă. Culoarea curățeniei, a florilor pe care sclipesc cărăbușii aurii. Aglicei i se mai spune și teișor.

În simbolistica egipteană, scarabeul reprezintă dualitatea ființei în drumul ei spre soare.

Cu aripile nedesfăcute, scarabeul reprezintă discipolul, învățăceul, iminența vieții încă nemanifestate, începutul călătoriei spre devenire; cu aripile larg desfăcute, zburând spre soare, cărăbușul se transformă din discipol în inițiat, în Kepher, maestrul aflat în relaţie cu Amon, discul solar înaripat.

Gata. Am găsit cu ce. Tot un alb-crem o să îmbrac. Poate pantaloni.

Ea trebuie să strălucească. E vremea ei.

Are aripile desfăcute. Și rochia are două fante laterale ca niște aripi.

Maria și-a luat zborul pe cont propriu…

15 iunie 2023, ora 5.30