O altă iubire. Târzie… sau întârziată?

Satul Greci de la poalele Măcinului, cu trandafiri cărnoși oriunde privești și flori de câmp la fiecare poartă, cu pereții albi ai caselor dobrogene, are ceva din lumina și liniștea de odinioară din 2 Mai și Vama Veche. O lume domoală din care urci blând, fără să-ți dai sufletul, direct pe munte și, în aproape o oră, ești pe cel mai înalt vârf din cei mai vechi munți din țară.

18 ani m-au salutat zilnic. Nu le-am răspuns. Căci niciodată nu prețuiești îndeajuns ceea ce crezi că va fi veșnic al tău, acolo. Întocmai ca o iubire. Până când nu intervin pierderea și distanța, nu înțelegi cu adevărat ce-ai avut. Și nici ce-ai pierdut. Recuperez acum, după 32 de ani de necuriozitate. Și-s ca traznită. De bucuria unei imense descoperiri de care simt că n-o să mă satur de azi înainte: munte primitor și degrabă accesibil chiar și copiilor mai mici, plante medicinale, flori, faună cum nu-s în alți munți. Țestoase și șopârle, liane (da, chiar liane ca-n junglă) și-un soare dobrogean pișcător (deja), care e totuși un noroc în calea vântului.

Născută cu Dunărea în plămâni, la Brăila, n-am avut ochi și pentru munții de dincolo de ea. Prea mici, prea prezenți, prea veșnici, prea hercinici.

Zilele astea libere de început de iunie le-am petrecut pentru a doua oară aici. Ne-am cazat și am urcat din satul Greci, pe triunghi albastru, spre vârful Țuțuiatu (467 m). Dacă nu-ți place să urci, poala muntelui te ține ocupat cu o priveliște de carte poștală și cules de plante medicinale. Înarmează-te cu un cuțitaș, căci riști să scoți plantele cu rădăcină. Găsești acum sunătoare, cimbrișor, bun în mâncare și în ceai (antitusiv), mușețel și codița soricelului cu floare albă și chiar galbenă. E prima dată când o întâlnesc pe cea galbenă, mai atrăgătoare decât surata. Proiectată pe apa de smarald a lacului Iacobdeal (mâine scriu și povestea neobișnuită a locului ăstuia), codița șoricelului galbenă e condimentul de culoare, sclipitor în soarele prânzului încins de grătarele… iubitorilor de munte și aer curat.

Probabil că n-ai să fii singurul/singura care culege plante medicinale, cum n-ai să fii unicul hotărât să urce de dragul țestoaselor dobrogene, pe care degrabă ai să le vezi cu… puțin noroc și atenție. Își creează cu ghearele habitacluri în pâmântul galben ținut de rădăcinile adânci ale gorunilor.

Nu mai puțin de trei exemplare ne-au ieșit în cale în prima zi, a urcușului de nouă ore, dar doar pe porțiunea spre Țuțuiatu. Apoi, trecând prin pădurile de tei, salcâmi, goruni și liane nu le-am mai văzut, deși urmele lor în pereții de pământ ne indicau precis că ăsta e arealul lor.

Maximum pe care-l ating este de aproximativ treizeci de centimetri. Dânsa din poza ne tratează cu spatele. Un grup mai mare de turiști duminicali, întâlnit într-o pauză de respiro (a lor) câțiva pași mai sus, aproape de Fântâna Talienilor (refăcută în 2010 de montaniarzii din Galaţi şi Brăila) nu le văzuseră.

Aici susură un fir de apă, deci poate fi și un loc bun de înnoptat la cort. Fără teamă, în Munții Măcin nu sunt urși. 🙂 Doar șopârle greu pozabile mișună la tot pasul. În trecerea noastră spre Țuțuiatu văzurăm, de altfel, câteva corturi în zona asta.

Poza de rigoare, cu steagul fâlfâindu-i-se de pânza nouă de pe vârful Țuțuiatu, fiind marcată de o mie de ani de noroc (era o șansă dintr-o mie să calc într-un rahat humanoid și n-am ratat-o; cum, măi, chiar printre stâncile astea îl răzbi? și de ce tocmai eu???), coborârăm și o luarăm spre dreapa (nu spre Greci), marcaj cruce roșie, spre vf. Carabalu printr-o splendidă pădure de tei. Îmi imaginez cum va mirosi aici peste vreo două săptămâni, când vor înflori.

Ne-am așternut într-un luminiș al pădurii de tei străbătute de bicicliști la o masă frugală, păzindu-ne cu mână sigură și lipăitoare de balaurii-țânțauri care ne-au asaltat în hoarde nesătule. După vreo patruzeci de minute prin pădurea asta, imediat am intrat pe potecă nemarcată, spre Rezervația Moroianu, în apropiere de vf. Moroianu II.

Atenție, nu vă aventurați dacă nu aveți GPS cu aplicația Munții noștri. Am continuat pe potecă nemarcată ținând mereu spre dreapta prin pădurea cu liane. Am ocolit și cobârât pe curba de nivel până Cozluk, deși ne propuseserăm să ajungem în Cheile Chediului. A fost imposibil să facem traseul pe sus. Nu ne-am prins pe unde să o luam și nici GPS-ul nu ne-a mai ajutat. Am fost, în schimb, recompensați cu câteva pâlcuri de bujori (încă) înfloriți. E deja 2 iunie și le trecu vremea, dar, eu având o socoteală cu bujorii ăștia, sunt sigură că pe mine m-au așteptat. Miros suav și sclipesc sângeriu la liziera pădurii, acolo unde soarele ajuge abia la amiază. Și asta le place.

Coborâți la poalele muntelui, printre culturile de floarea soarelui și la depărtare de vreo opt kilometri de Greci (adică încă o oră și mai bine de mers, în plus față de cele opt petrecute pe munte, în păduri și poieni), nu mai avurăm putere să urcăm și în Cheile Chediului.

Dar le-am reperat pentru data viitoare, când Ștefan ne va însoți. Norocul ne-a scos în cale două doamne, surori, care voiau să urce în Cheile unde noi nu mai avurăm snagă. Le-am dat toate indicațiile și una dintre ele chiar a urcat. Cealaltă avea să rămână la firul de apă care abia amintește de mândrețea de cascadă care fu aici odinioară. Avea să ne povestească chiar ea cu mândrie că a urcat. Dar nu știm până unde, căci cheile din munți n-au simplitatea celor de broască. De ușă. Dar până la momentul ăsta încă mai e cale lungă și bătută pentru noi.

Ieșiți de sub umbrela pădurii morți de sete (să prevedeți mai mult de 1 litru de apă cu voi, aici nu prea aveți de unde) și de bătături la degetele mici, căutarăm stejarul lui Bezercheanu (fotograful care l-a pozat din toate unghiurile și în toate momentele) și chiar crezurăm că l-am găsit. Ce ușor, mi-am zis… Dar ne-am înșelat.

Era doar stejarul de parcare, unde și doamnele s-au parcat și aveau să ne recupereze după vreo oră exact când eram hotărâtă să merg în dinți (încercasem desculță și n-a prea mers din cauza căcărezelor de oaie și a ciulinilor). Hai, Dumitra, că mai e puțin, zice Marius care nu dă ca mine semne de very low battery (în plus, de o lună sunt în programul zero zahăr), dar mine mi se pare groaznic de departe. E aproape ora 18, suntem plecați de la 9.

Tocmai acum m-a găsit să mă revolte că nu înțelege diferența dintre mușețel și soiul ăsta de margarete pe care mergem acum în sclipirea apusului ca pe un covor. El susține că e mușețel, pe mine setea și durerea unghiilor mici mă fac să-l contrazic cu toate rezervele pe care le mai am. Mai pozez un lan de grâu – nici nu zici că suntem la munte – să mai uit de durerea din care m-a trezit, pentru scurt timp, un dulău de la stână.

Trec câteva mașini pe lângă noi. Niciuna nu se oprește să ne întrebe încotro mergem. Și tare mi-aș dori. Dar nici n-am curaj să le fac semn, să nu se interpreteze. Nu c-aș fi vreo frumusețe, mai ales cu tencuiala asta de praf care mă îmbracă strâns. Trec nepăsători săltând praful de cinci coți. Unde să-l mai înghit și pe ăsta? Nici salivă nu mai am. Îl depun în toți porii transpirați. Un tată și-o fiică se opresc să ne întrebe de Chei. Ei cred că-s floare la ureche. Înțeleg, dar își continuă drumul la asfințit, trecând printre oi și dulăii de la stână. Înghesuite toate unele în altele, imune la arșiță, ciobanul le mână zdrăngănind o sticlă de plastic cu pietre în ea. Behăie și se dispersează haotic pe covorul de mușețel.

Nu mai avem niciun strop de apă. Praful se ridică în vălătuci ca norii. Câte un deal răzleț de-a stânga noastră ne intrigă din când în când. Merg încruntată și doar gândul la scoicile pe care Sorin le-a gătit aseară la deschiderea restaurantului lui din fundul satului cu trandafiri obraznici mă mai ține pe traiectorie. Fantazez cu scoicile (cum oare s-or gândi bărbații la sex și femeile la mâncare în momentele cheie?) pe care în curând am să le înfulec în livada toscană. Și cu limonada fără zahăr, fără miere, căci… no sugar.

În sfârșit, acum că întrezărim capătul satului, o mașină oprește. Sunt ele. Am urcat, zice cea subțire. Am urcat în Chei. Hai, urcați în mașină că vă povestesc. Ne culcușim docili printre cutia de pahare și alte bagaje de pe bancheta din spate. Ea e entuziasmată, eu n-o prea aud. Aud doar apă minerală rece și scoici, și apusul din grădina lui Sorin, și perechea de șlapi.

Ne duc până în fața porții gazdei noastre. E trecut de 18.00. Dacă n-ar fi fost ele, cine știe ce mozzarella aș fi mâncat din vârful patului, cu gheață la picioare.

Dar asta am s-o uit curând. Nu și că Greci, satul Greci, până la care sunt mai puțin de 300 de kilometri, e raiul trandafirilor. Cei mai mulți, chiar sub coasta vârfului Țuțuiatu, unde veți găsi și o piscină cu șezlonguri. Mergeți măcar pentru trandafirii de sub munte. Sunt ireali…

P.S. Mâine, povestea neobișnuită despre Iacobdeal, lacul de smarald. Apoi despre flora-abundiflora a Munților Măcin, despre cetatea Troesmis și încă. Sunt multe de povestit.