Lipscani vechi si nou capăt de poveste

Am patinat ieri nostalgic și mocirlos pe Lipscani, căutând un capăt destrămat de poveste. L-am privit mai atent ca niciodată. E în doliu. Clădiri cu dres negru, rupt la înădituri, exact între picioare, cum li se întâmplă femeilor mult prea răscrăcănate din tablourile lui Schiele.

Librării nou apărute, vreo 5 pe tot Lipscaniul, fără să socotesc anticariatele și ele cu ceva forfotă, mă duc cu gândul la prietenii mei mulți de pe FB care fumează cărți și scrumează din plăcere, pe timpul lor, recenzii la (sfert de) cheie, fără vreun cât de mic mulțumesc pentru strădania lor din partea editorilor atât de răsfățați de noi, care avem diverse meserii neliterare și scriem totuși despre cărți ca despre odraslele noastre cele mai iubite. Cum se pricepe fiecare, după facultăți, cum ar veni.

”Poporul cărții” a înțeles cel mai bine dintre toate națiile că o carte e totuși o marfă ca oricare alta, precum frigiderul, cu deosebirea că despre cutiile astea reci, dacă s-ar scrie la fel de galopant și flamboaiant, s-ar considera publicitate mascată, dar pe față, și rejectată ca atare. Sigur, ce poți scrie la infinit despre un frigider…

Și paradoxul ăsta care mi se învârte-n cap ca o migrenă cât timp străbat înfrigurată, cu fulgii-stropii ăștia anemici prelingându-mi-se pe sticla ochelarilor, străduțele Lipscaniului alături de Maria: se scriu și se publică atât de multe cărți, se nasc noi librării, niște mall-uri în toată firea (unele implantate în clădiri cu chirii scumpe) și se citește atât de puțin.

Maria se lipește de mine. Mă ia de braț. În răstimpuri, se mai lasă ținută de mână. Mă ajută să caut anume cărți. Nu le găsim în librării. Intrăm într-un anticariat. Cât timp rămân aici să scotocesc, Maria merge în cel de alături. Îl întreabă pe ”librar” despre o biografie a unei personalități interbelice și-i râde în nas: Nu, nu-l avem, domnișoară.

Nici pateurile cu carne din patiseria asta de pe colț, vis-a-vis de Magazinul Victoria, nu sunt ce mă așteptam să fie. Deși vânzătoarele îmbrăcate într-un reinventat costum național mimează tradiția. Numele patiseriei (e în a treia poză) m-a dus cu mintea la ”Societatea Mica”, creată în 1920 şi naționalizată în 1948, una din exploatările aurifere mari din România, care cred că a avut sediul pe Lipscani.

N-am îndrăznit, după cum mi-a zâmbit, să o întreb pe vânzătoare de unde vine numele patiseriei, pe locul căreia, cu vreo doi ani în urmă, era un magazin de optică. Și nu merg mai departe în timp că-i un demers pierzător pentru starea mea nostalgică.În fine, pricomigdalele sunt tari ca lemnul ud, numai bine nu mi se turtesc în tașcă. Duc două lui Ștefan.

Pe Ioana Părvulescu am zărit-o la niște târguri, îi știam mare parte dintre cărți, dar nu le-am citit (una mi-a fost dăruită de o prietenă). M-am temut, știind-o și profesor, că scriitura ei mă va plictisi magistral. Ce eroare … Am ocolit-o până ieri.

De ieri, m-am izolat în frumusețea și stilul atât de firesc și blând al cărții ăsteia și-am uitat și de povestea după care plecasem.

Poa-s-aștepte.