Bavarezii mei ca Brăila lui Istrati

Pe Eminescu colț cu Independenței (fostă Karl Marx) există de când lumea, adică de când orbul a nimerit Brăila, o covrigărie. Intrarea, așa cum o vedeam atunci, după ce ieșeam din librăria de vis-a-vis de unde cumpăram caiete, nu e pe nici unul dintre bulevardele astea brăilene, ci fix pe teșitura colțului.

Nicio ieșire ”în oraș” nu rata covrigii calzi și sana, pentru care întotdeauna stăteam bolânzi, salivând, la coadă; vara, într-o căldură irespirabilă de saună, iarna, într-una care îți dezmorțea aproape instantaneu mâinile bocnă, mai ales când relația de apropiere cu mănușile se răcea. Cărui copil îi place să poarte mănuși, fes și dresuri (izmană) pe sub pantaloni…

Nu știu dacă gustul covrigilor ăstora e ceva unic în peisajul oriental al Brăilei (300 de ani de raia turcească) sau spectacolul facerii lor, cu participarea unor roboței dolofănei îmbrăcați veșnic în ceva alb cu mânecă scurtă, șorț alb peste, bonetă regulamentară.

Singurul care așeza covrigii proaspăt opăriți pe paleta îngustă și mult mai lungă ca o pagaie era bărbatul, el, singur mascul între cele 3-4 femei care roboteau la rotungirea șnurul de cocă, cu privirile aiurea în fereastra ce dădea spre Karl Marx. Poate că nu era același în fiecare zi, nu se prea arăta cu fața. Și nici nu cred că fața lui chiar ne interesa…

Fixam covrigii în facere – fantazam cu ei în toate pozițiile cerului gurii – ca inamicul ținta. Profilul și chelia brutarului, cam aici se oprea interesul nostru anatomic. Cuceritoare era dexteritatea lui în a proiecta, scurt și precis, cu un zvâcnet al încheieturii mîinii, covrigii de pe paletă tocmai pe fundul cuptorului, mare cât o intrare la mall.

Îi strângea, după coacere, perfect și uniform rumeniți, cum ai stânge cu un minciog nuferii de la suprafața apei. Nu mai era asa de atent cu ei după. Se dezicea, aruncându-i – gata, până aici a fost treaba mea – ca o țoală într-un coș de rufe. Intra apoi în scenă vânzătoarea, care trebuia să cuprindă scurt, în vârfurile degetelor, 3-4 covrigi deodată și să-i arunce în punga de hârtie fără să se ardă de la fierbințeală. Asta înmulțit cu 20 de oameni însemna deja niște bășici în palme la fiecare șarjă de cuptor.

Nu apucau să se răcească, treceau la noi peste tejgheaua lată la fel de încinși, urmele de frisoane din mâini ne dispăreau; era ca și cum am fi vârât degetele într-un acvariu cu nisip încins.

Să recunoaștem totuși și gustului meritele care i se cuvin. Făcuți în acel uriaș cuptor cu lemne, orice madlenă ar păli de invidie. Și cine și-ar dori să mănânce o madlenă fără fotosinteză….

Of, atâta am scris ca să zic și un lucru cu adevărat esențial: rețeta mea de bavarezi cu miere e aici.

Covrigii ăștia ai mei sunt ca sufletul unui brăilean, ușor dulci, dar mai degrabă sărați, crocanți la ”orice atingere, mândri, îndrăzneți până la nebunie si calmi în același timp” (Nae Ionescu despre brăileni).

Asta cu calmi e totuși discutabilă….