Atenție, diminutivele îngrașă!

Stau deunăzi la o coadă, forțată de Maria căreia pașaportul i-a expirat. Ea pleacă să căște gura prin mall, eu rămân plantată în holul ticsit de lume, vecină cu un perete de care mă sprijin în timp ce încerc să citesc.

Cartea groasă nu-mi stă prea bine-n mâini. Și nici în cap – poșeta-mi tot cade de pe umăr, ochelarii alunecă și ei de pe nas de la transpirație. Nu e aer de la atâtea suflete încinse de dorul de ducă.

Lângă mine, singur, un puști de vreo 13-14 ani abuzează un telefon care scoate sunetul acela tembel de jocuri care-ți sug mintea ca lipitorile: încet și sigur.

Băiatul dolofan aproape levitează. N-are niciun schimb cu lumetul care stă ciorchine, fără mască, fără distanță.

După o vreme apare mama. ”Mi-e fomiță. Adu-mi o gustărică că nu mai pot.” Zice asta în timp ce ochii și buricele degetelor dolofane stau lipiți de ecranul telefonului ca frunza udă pe parbriz.

S-a dus naibii cititul meu. ”Și niște apică și suculeț.”

Barza pleacă de lângă puiuțul ei bine hrănit, a cărui trăire e condensată în buricele ca pernuțele-inimioră de breloc de la ghiozdanul unei eleve de gimnaziu.

Barza se întoarce cu o punguță cu 2 croissanței cât o juma de cozonac, cu apică și o sticlută de 2 litri de suculeț. Băietul șade acum pe jos, cu punguța-ntr-o mână, telefonul, apica, iar mama barză îi deschide sticluța cu suc.

Băiatul mânăncă, bea, manevrează bulinele de pe ecran și oftează în răstimpuri, ”ce bine că mi-ai adus mâncărică, așa-mi era o fomiță…. ”Am lăsat băiețelul dolofănel al berzei pentru ca, seara, amintirea lui să mi se înfigă și mai mult în minte, cu ajutorul altui părinte.

Strigă copilei care se-nvârte ca titirezul: ”dacă nu ești cuminte, nu mai primești crenwurștei”.