Burnout și la instructorii de sport

Burnout-ul s-a mutat din corporații în sălile de sport. Nu la clienți. Printre instructori. Epuizare fizică și mentală, care duc la leșin plecând de la: oboseală permanentă, senzație de somn de-o clipă, nu poți adormi, treziri dese și insomnii, mâncat compulsiv și prostii, nemulțumire și perfecționism duse la extremă, crampe musculare, accidentări și dureri articulare frecvente, vene care-ți sparg tâmplele, ceafa, leșin și, în final, la urgență cu perfuzii. Apoi medicii care indică protocolul de rigoare: tomografie computerizată, ecografie Doppler, alte ecografii, consult ORL, tratament pentru amețeli etc. Noi cazuri apar; și eu am trecut cândva prin asta. E nasol, ca o mică moarte.

De vreo 10 ani, meseria de instructor atrage ca mierea muștele. Școlile de fitness s-au înmulțit ca tonetele de înghețată vara. Scot pe bandă rulantă serii și serii de instructori. Nu discut acum despre calități profesionale și umane. Cert este că tot mai mulți pasionați de sport, atrași de Eldorado-ul unei meserii în care ”faci ce-ți place și n-o să simți nicio zi că muncești” (sanchi!), contribuie masiv la veniturile acestor școli, care nu-și prea adaptează cursurile/programa la posibilitățile de absorbție ale industriei de fitness, ale sălilor de sport, încă puține.

Începem să ne închinăm, mai ales în timpuri pandemice, zeilor Sport și Alimentație Sănătoasă ca la o nouă constelație religioasă. Corpul perfect și mintea sclipitoare sunt noua ordine amoroasă. Și cea mai bună rețetă a noii dezvoltări personale. Nu ești în cercul ăsta, ți-ai ratat trăirea propriei legende.

Școlile de fitness știu cel mai bine asta. De aceea și sunt un business dintre cele mai profitabile: au personal (traineri) puțin, pot închiria spațiul generos al unei săli de sport, cursurile durează doar una-două luni și se fac în weekend-uri, manualele sunt imprimate ca niște lucrări de dizertație, cu informații compilate de ici-de colo, cu scăpări și alte stângăcii de limbă română.

Cursanți care se visează guru în fitness, toți vor să apară la TV, să fie endorsați de vedete pe care le slăbesc în doi timpi și trei mișcări, să facă programe de slăbit doar de ei descoperite ca ochiurile de apă în deșert. Iar rândurile acestora sporesc. Nu există, din păcate, o autoritate care să reglementeze numărul de ore pe care acești entuziaști visători instructori să le presteze în sălile de sport, ca să nu mai vorbesc și de alte aspecte care ar trebui reglementate. Cum au șoferii, de pildă, reglementat un număr de ore de șofat, după care obligatoriu trag pe dreapta pentru pauză.

Așa se face că, în linie cu pasiunea pe care o declari ca un îndrăgostit după a treia întâlnire la interviul de angajare ”Sunt foarte pasionat de sport”, patronii sălilor îți pun în cârcă și câte 10 ore de muncă (pentru că, nu-i așa, mai sunt 3 000 care și-au depus CV-ul), dintre care, mai mult de jumătate, pot fi muncă fizică. Adică muncă brută. Adică o solicitare la maximum a fiecărui mușchi, cum poate nici sportivii de performanță nu au.

Pentru că ei funcționează într-un cadru bine reglementat de antrenamente, somn, alimentație, suplimente, controale medicale.

În felul ăsta, poti ajunge, dar doar ca instructor într-o sală mare, la un salariu decent (asta și dacă se lucrează cu carte de muncă…). Nu mai vorbesc că nimeni nu se îngrijește de alimentația lor sau de administrarea unor suplimente fără de care, pur și simplu, nu mai pot face față raportat la volumul de ”fizică” prestată. Cei mai mulți dintre instructori fac asta după ureche, cum îi taie capul, din auzite, din surse ”belea, frate”.

În mod normal, sălile de sport ar trebui să supună instructorii angajați unor analize și controale medicale permanente, inclusiv psihologice, plătite de angajator, în care să le fie evaluată starea fizică și psihică (nu uităm că interactionează cu oameni, nu cu boabe de grâu), cel puțin o dată la șase luni.

La implementarea unei măsuri de genul ăsta ar trebui să pună umărul și școlile de fitness. Ca să nu mai spun că ar fi important de urmărit și traseul pe care îl urmează instructorii după ce își obțin diplomele.

E și aici o găselniță insidioasă: ca să îți mențină acreditarea ca instructor al școlii lor, acestea te țin agățat de un număr de alte cursuri pe care trebuie să le urmezi tot în cadrul școlii lor, tot cu plată, desigur, astfel încât ei să îți ”garanteze” o anume certificare profesională.

Deci, avem săli de sport puține; din cele mari, de nivel european, și mai puține. Pandemia a mai dat și ea un brânci pe scări sălilor de sport și, prin contagiune, instructorilor. Unele săli, cele mici, s-au închis, mulți instructori au migrat în online pe cont propriu. Care pare, aparent, mai simplu decît într-o sală de sport, dar al naibii de complicat în realitate.

Cei care au simțit potențialul online, s-au organizat în niște echipe de marketing digital perfecte. Lucru nu tocmai rău, doar că funcționează pe principiul zăhărelului ”Before and After”. Promit exact ce și tu ai visat de mii de ori: să scapi de ”burtică” într-o săptămână și ”fără să te înfometezi”: pentru asta primești niște ședințe gratuite, după care, te înscrii pentru că este exact ce ai visat să fie și e atât de ușor, atât de ușor…. Chiar ”în confortul casei tale”.

Chestiunea la care trebuie să te comiți, dar o faci pentru că entuziasmul e cât Everestul, e că tu și plătești în avans, pentru că asta e condiția, două-trei luni, cel puțin. Statistic, procentul celor care, după prima lună nu abandonează este fooooarte, foarte mic.

Costurile de promovare în mediu online sunt încă mici, iată deja un model de business imbatabil. Faci sport, slăbești și câștigi. Întrebarea e ”Cine?”.

Și acum, primul paradox: deși sunt mulți instructori de sport, peste cât pot absorbi sălile (angajatorii), acestea funcționează cu personal puțin, pentru că, deși are balta pește… sau tocmai pentru că balta e plină de pești. Instructorii sunt încărcați cu multe ore, chiar mai mult de 10 pe zi.

Pe lângă cele de fitness sau personal training (1 la 1 cu cursantul) adăugându-li-se și antrenamente de grup de tip aerobic, kangoo, cicling etc. la care cam trebuie să presteze alături de cursanți.

Să nu uităm totuși și de orele de pregătire individuală. De pildă, orele de aerobic sau kangoo au o coregrafie care trebuie pusă la punct și învățată de instructor în multe ore, de unul singur. Improvizația nu prea merge aici, ora trebuie să decurgă șnur.

Instructorul lucrează la o intensitate de, poate, 10 ori mai mare decât un cursant obișnuit. Pe lângă asta, faptul că vorbește, explică, arată în același timp, se adaugă efortului deja mare pe care îl fac.

Înseamnă că, oricât de tânăr ai fi (deși la 30-35 de ani, un corp de sportiv, în ciuda frumuseții, nu mai are prospețimea unuia de 20) încasezi o uzură teribilă, calea sigură spre burnout.

Alt paradox: În 2018, deci într-un an de plin avânt economic și nepandemic, ”circa 70.000 de angajati romani din peste 1.500 de companii private si institutii publice au primit, ca beneficiu extrasalarial, abonamente la salile de sport prin reteaua unui anume card.”.

Păi, să împărțim 1 800 000 de ore de sport la 70 000 de angajați și ce aflăm? Că un angajat a practicat, în medie, 25 de ore de sport pe an.

Ca atare, într-o lună, un angajat a petrecut, în medie, într-o sală de sport….., stați bine pe scaun?…. 2 ore. Da, 2 ore de sport a practicat, în medie, un beneficiar al cardului respectiv într-o lună….. 

În mod normal, ar trebui să închei aici – quod erat demonstrandum –  dar ultima parte a articolului cules pe de wall-street.ro nu mă lasă. Abia în încheiere aflăm că suntem la coada Europei – noi și bulgarii – în materie de sport de recreere (conform datelor Eurostat), adică 5% dintre români fac sport cu – atenție – ”oarecare regularitate”. Dar stăm liniștiți pentru că avem cea mai mare creștere – 10% – (în comparație cu 4-5% în restul Europei).

Va să zică, din totalul de 19 500 000 români, doar 975 000 fac sport. Un beneficiu extrasalarial pe care ”românii” nu dau nici… 2 ore pe lună…., bașca faptul că tot ei mai și plătesc impozit pe acest avantaj. 

Alt paradox, deși e doar o consecință a celor de mai sus: rulajul, vânzoleala instructorilor prin sălile de sport e ca aceea dintr-un magazin. Unii stau o lună angajați, alții – șase, alții (din cei spre 40) – poate doi ani. Dincolo de intervalul ăsta, cei statornici, care trec de cinci ani ca angajați într-o sală sunt extrem de puțini. Iar primul factor de infidelizare este tocmai salariul. Depinde când realizezi la ce te-ai înhămat și când te hotărăști să ceri prima mărire. Prima cerere de mărire = prima tentativă de plecare.

Deci, cum rămâne cu ”fă ce-ți place și n-o să simți nicio zi că muncești”?