Despre normalitate

Am schimbat la mijlocul săptămânii trecute zăpada Bucureştiului cu gerul de -15 grade al  Vienei şi al oraşului Brno. Am avut ca destinaţie finală Cehia, unde mi-am obţinut licenţa de instructor de zumba fitness pentru copii si seniori. Pentru 2 zile, ne-am  aclimatizat în Viena, îmbrăcând haina subţire a turistului “înfrigurat” nu de shopping, ci de atmosfera şi frumuseţea vieneză. Nici nu ştiu în ce magazine am intrat- am făcut-o doar ca să ne dezmorţim din când în când -, ştiu însă unde am mâncat apfestrudelul vienez.

Am intrat nu în cafenelele trecute în ghidurile turistice, ci în cele indicate de localnici. Şi ce bine am făcut.

În nici una dintre aceste cafenele nu am văzut străini. Am văzut vienezi, oameni de vârstă mijlocie sau peste, veniţi să îşi petreacă în tihnă o bucăţică dintr-o zi cu prieteni sau rude. Am văzut, de asemenea, multe femei – trecute bine de 50 de ani – care sporovăiau deasupra unei prăjituri sau a unei ceşti mari de ceai.

M-am bucurat să văd această normalitate pe care nu am prea remarcat-o pe plaiurile mioritice; m-a bucurat să văd cum se plasează în societate oameni trecuţi de o anumită vârstă şi cât de mult se preţuiesc.

La noi, cafenelele sunt ale tinerilor sau ale celor ajunşi la un oarecare statut financiar. Şi încă un detaliu: 19.00 – ora de închidere.

Ţine, vei spune, de cultură, de educaţie, de venit… – fără îndoială. Eu am surprins doar starea de normalitate.