The will to carry on

Se-nserase de-a binelea când am ieșit din teatru. Am luat-o pe chei, strângând la piept poșeta de lac. Mă temeam să nu-mi alunece. De ce-oi fi ales-o tocmai pe asta, știind c-am să iau metroul? Și-un vânticel ar fi reușit să mi-o smulgă din mână.

Doi rătăciți, ieșind din spatele platanilor deși, m-au făcut să tresar inutil. Doar luminile restaurantelor, față de care eram încă departe, și tocurile mele late și plate mai tremurau în sineala nopții și a apei trase la indigo după cer. Precum în cer, așa și în ape. Nu văd pământul pe care calc.

Urcușul pe munte m-a lăsat cu o nesiguranță a mușchilor și genunchilor care n-ar fi rezistat nici celor mai mici tocuri. Chiar și acum, la distanță de șase zile, calc cu dificultate. Pașii dor. Ca și dorul.

În stânga am Dâmbovița – mai frumoasă acum decât ziua, când adună ca fraiera resturile „civilizației”; în dreapta, două construcții noi, de sticlă, cu peluza invadată de buruieni, însă unele înșelătoare, care lesne ar putea trece drept lavandă. Biblioteca Națională a României e la doar doi pași mai în față. Ea n-are buruieni, n-are voie.

Cheiul, pe partea asta pe care merg, e invadat de buruieni înalte – graminee, ca să le domesticim puțintel, deși nu merită. Niște sălbatice. Au rădăcini subterane ca oțelul. Greu să scapi de ele. Țăranca de sfârșit de săptămână care sunt știe asta cel mai bine. O știe cu palmele.

Merg în continuare pe chei, dar intru într-o zonă mai sigură. E ”calmul” dat de forfota restaurantelor și a teilor care te sfâșie cu mirosul lor ca un dor nevindecat. Citisem pe niște trepte din zona Unirii și mi-a rămas în cap: Oamenii se fac dor…

De fix o lună, mi s-a mai adăugat un dor. Mă întorceam de la Brăila și știam că va fi singura și ultima întoarcere când ea… când ea mai e.

Noaptea, nu doar pisicile sunt la fel, ci și restaurantele. Trec pe lângă ele, dar teii nu se lasă (știu asta de mică, m-a crescut un tei din fața casei), sunt mai pregnanți decât carnea friptă pe grătar.

Una dintre ultimele piese cântate de copiii din corul „Maestra”, la a căror reprezentație tocmai asistasem, a fost „The show must go on” a formației Queen.

Mă apropii de fântânile arteziene din Unirii, aceeași melodie, „The show must go on”.

Mă opresc câteva clipe, fac poza de mai jos, apa țâșnește în acorduri luminoase, spectacolul trebuie să continue, deși se creează spații goale, what are we living for?

Pentru basmele care nu vor muri niciodată, I have to find the will to carry on.