”Taurul roșu” îți dă a… pardon! insomniiiiiii

Și cred că am și ADHD, îmi zice zâmbind smochinos, vrând de fapt să urle, să-și zgârie fața. Suferința (neputința, poate?) mustește-n el. Mă îndepărtez și-mi văd pentru moment de exercițiile mele. ”Cred”-ul ăsta mi se lipește totuși ca guma de păr. Îmi termin setul pentru umeri. Mă-ntorc la el:

– Cine zice că ai ADHD? Ai un diagnostic pus de medic?

– Nu, da` așa cred eu că nu mă pot deloc concentra. Îmi zboară mintea la o sută de chestii.

– Ei, nu-ți pune singur diagnostic, mergi la medic, dacă simți asta.

Tace. Privește în pământ. E ceva mai scund decât mine (mă gândesc acum că Maria e cu doar doi ani mai mică decât el), pot să-l privesc ușor de sus. Părul tuns scurt are nuanțe de arămiu, aceleași ca și ale pistruilor și genelor dese. N-are nimic strident nici în atitudine, nici în aspect.

E cumințel în aparență, ușor stânjenit, dar nu-l simt retractil față de mine. Cu două zile în urmă, chiar el ne-a abordat, în timp ce făceam antrenamentul pentru picioare alături de colegul meu de fitness.

Gura, dând să zâmbească, eșuează din nou într-o smochină uscată. Nu e surâs. E urlet.

– Ești student?

– Da. La Titu Maiorescu, profil IT.

– Și la ce te gândești de ai insomniile astea crunte?

– Păi, că trebuie să-mi zugrăvesc camera, că trebuie să-mi găsesc ceva de lucru, că vreau să mă definesc….

– Astea nu-s probleme care să-ți dea insomnii…

Ah, ”să mă definesc”-ul ăsta, care devine cuiul din pantof al mai multor adolescenți (din ce în ce mai mulți în sălile de fitness) expuși Instagramului și teoriei ”la un click distanță”, ”dacă vrei, poți”.

Cu două zile în urmă era interesat să afle în cât timp ajungi să ai un fizic de Schwarzenegger.

– Cum, chiar faci de 18 ani bodybuilding?

– Și acum am 37, îi răspunde colegul meu. Ea face de zece ani. N-am băgat kăkaturi în mine.

Se năruie pe dinăuntru auzind asta. Nu-i vine să creadă. Pare că n-are timp să aștepte atât până să se ”facă mare”. El vrea acum. De-aia nici nu poate să doarmă.

– Da` nu te sfătuiesc să bagi în tine steroizi că te distrugi.

– Nu mă gândeam la asta, îi răspunde el. Problema mea acum e că nu pot să dorm. Aproape deloc. De câteva luni…

– Bei energizante? îl întreb, aducându-mi aminte că, recent, la farmacie un tânăr cere ”ceva ca să doarmă” și are sinceritatea să spună farmacistei că se îndoapă cu energizante. Și tot acum îmi vine în minte povestea unui alt tânăr care venea la sală copleșit de nesomn și oboseală – abia pe la 3 dimineața reușea să adoarmă – tot din pricina ”taurilor roșii”.

– Nu, deloc. Doar niște multivitamine și Omega 3.

– Părinții tăi știu de treaba asta? Le-ai spus că suferi de insomnii?

Pare că nu mi-a auzit întrebarea. Iarăși zâmbetul stins în urlet.

– Am renunțat și la cafea după discuția de alaltăieri cu voi. Și tot nu pot să dorm…

– Părinții tăi sunt din București? Insist pentru că, din ce discut cu el, din aceea văd cât de chinuit e în sinele lui aparent tăcut și calm.

– Da… Nu le-am zis, că nu vreau să-i mai încarc și pe ei. O vreme am luat melatonină, da` nu vreau să devin dependent…abia am 21….

Nu mă erijez în specialist. Îl ascult ca o mamă și încerc să înțeleg. Vrea să vorbească despre asta, semn că îl doare. Îl îndemn să discute cu părinții sau cineva apropiat. Îi spun că există tot felul de ceaiuri calmante din plante, că ar fi bine să nu aibă niciun fel de device în camera în care doarme, să citească câteva pagini în fiecare zi. Nu citește, dar vrea să-și facă un abonament audiobook.

Întrevăd (și dacă mă înșel?) că, de fapt, suferința lui e în altă parte, că își caută în sport un pansament, iar faptul ” de a fi mare” l-ar alina întrucâtva, ar deveni mai plăcut-instagramabil și vizibil. Se simte invizibil, vrea să conteze.

Se întoarce la scripete. Îl văd exersând cu o înverșunare în care urletul, pe care mai devreme i l-am simțit reținut, se asează acum ca-n fotoliul de masaj. Face greșeli în timp ce trage de scripete. Fața i se schimonosește. Strânge din dinți. Venele gâtului i se profilează.

Lucrează, ca și mine, umerii. Întinde brațul fără să îndoaie ușor cotul, ca să nu facă pârghie pe articulația umărului. Nu e niciun instructor prin preajmă. Și, oricum, îi doare la bască de ce prostii fac clienții în sală. Se bat de muște. Pardon!, de aerul condiționat setat pe iarnă. N-am vazut niciunul care să-i corecteze. Și e fix perioada în care vin din ce în ce mai mulți adolescenți.

Îl corectez prietenește, gentil și cu diplomație. Îi recomand să folosească greutăți mai mici. Inutil. Face tot cum îl taie capul. Îi mai explic încă o dată insistând că-și poate leza articulația umărului, că are o particularitate articulația asta și trebuie să țină seamă.

Gol. Nici nu mă mai aude. A recăzut în malaxorul acelor ”o sută de chestii”.

Și eu simt curent în gânduri. Unul năpraznic. Care n-are deloc efectul euforic-afrodisiac al ceaiului de Năpraznic. Și văd roșu în fața ochilor…

P.S. E un trend (fenomen) periculos care văd că se generalizează. Lucrând cu greutăți mari, există un mare risc de artroză timpurie și, de fapt, din ce în ce mai multi tineri suferă de asta. Insomniile sunt și din cauza antrenamentelor grele, epuizante. Intri în supraantrenament, corpul nu mai are timp să se refacă și pot apărea tot felul de consecințe. Somnul și alimentația sunt esențiale, dar mai cu seamă în sport.