Somnambuli, #welovebucharest

Alecu, somnambulul satului, urla deunăzi, în arșița uliței abia asfaltate, la vecinul nostru, un bucureștean cumsecade retras la sat. Cică i-ar fi aruncat un butoi cu scârnăvii pe bucata lui de pământ din vale, dinspre Neajlov. N-avea nicio dovadă, dar urla la soare, pardon! lună.

Urla la noi, de fapt. Se oprise în dreptul gardului – aici avea semnal mai bun – și împărțea Dumnezei urechilor noastre spălate de dimineată.

Vecinul bucureștean, înainte să se mute, îl chemă pe Alecu încă nesomnambul și-i dădu tot ce găsi în casa cumpărată: paturi, mese, scaune, saltele și câte altele.

Între timp, nu știm cauza, Alecu a devenit somnambul. Poate pentru c-a dormit pe somiera de căpătat, în care și-a dat sufletul, fix la două noaptea, ghicitoarea satului.

Alecu se trezește, nu știm dacă chiar de atunci, în fiecare noapte la două și umblă turbat prin sat, se uită printre ulucile gardurilor, mârâie la câini, sâsâie la gânsaci.

Fiu-său, chemat de mă-sa – vino, mamă, că nu mă mai înțeleg cu nebunu` – și-a lăsat nevasta (ba cică s-ar fi despărțit) și copilul în alt sat și stă cu tac-su.

Prin sat umblă vorba c-ar dormi lângă el și că-l ține legat de pat noaptea. Dar Alecu se poartă ca și cum ar umbla prin sat: mârâie, fluieră, își ițește capul printre uluci, sâsâie la gânsaci, dă să calce șobolanii care-i ies în cărare.

Aici, privind iarba asta uscată și gunoiul ați putea crede că e tarlaua lui Alecu. Ei, nu e. E chiar buricul Bucureștilor, vedere spre o mare libărie.

Dac-aș fi librar aici (unul oarecare), de dragul cărților care merită mai mult, mi-aș pune o pereche de mănuși și le-aș aduna. Că nu mi-ar cădea rangul. Și n-aș urla la nimeni, că dorm bine noaptea.

Știu, ar trebui să fim civilizați, să ne educăm copiii, să așteptăm aprobarea, dar ce face primăria, vai, nu e treaba mea etc.

Până atunci, cu toate astea, #welovebucharest