Tapas à la Facebook

Am găsit legătura dintre stretching și dulceață. Adică nu pot renunța să le tot fac. Pe unul, în fiecare zi; cealaltă, în fiecare an, cum dă Domnul fructelor. Prima dulceață pe anul ăsta: cireșe de mai cu mentă și vanilie. Să păstrez o culoare deschisă a dulceții îmi solicită oareșce acrobații, volute ale minții și chiar ureche muzicală. Cinelul de final al dulceții îl aud când siropul, din care fructele au fost scoase, se învolburează și bolborosește ca mustul dat în fiert. Urmează apoi degustarea supremă a lui Ștefan, în gura căruia mă uit ca la soare: ”Mnnnda, are o atingere de mentă și un deget de vanilie.”

 

**************************

 
Într-o viață anterioară, irisii au fost salcami. Miros puternic de asemănător si înfloresc în același timp. Si, pentru că salcamii s-au lepădat de flori cu nemiluita, unora le-a venit ideea sa devină “Cineva” pe pământ. Încă nu s-au hotărât ce culori sa îmbrace (chestiunea se dezbate în continuare, că doar asist la asta – după cum se vede), dar știm sigur ca florile de salcam au devenit irisi. La mine, cel puțin…
Cei galbeni sunt irisi sălbatici, de Neajlov.
 
*************************
 
50 îmi suflă puternic în ceafă si știu că aș putea părea ridicolă cu genul ăsta de poze. Pe de altă parte, în ultimii ani, am fost într-o devenire continuă (unii i-ar zice reinventare), nu doar fizic. Si poate ca tocmai asta m-a ajutat să capăt o sprinteneală mentală pe care nu-mi amintesc sa fi avut-o vreodată. Și mai cred că nu sunt (încă) o realitate încheiată. Deci, avanti, gondoliere!
 
*******************
 
Jur în fiecare primăvară: că n-o sa mai sădesc nicio floare (ca sunt oriunde te îndrepți cu ochii), că nu le mai raresc, ca nu mai butășesc, că nu mai acopăr cu irisi nicio bucățică de gard nefardată, că nu mai mut pui de liliac spre alte porți, că nu mai pun alte culori de bujori, că nu mai vreau trandafiri urcatori, că nu mai bag lalelele in sufletul capsunilor, ca nu mai împerechez culori sau flori cu legume, că nu mai pun la piciorul rosiilor craite, că nu mai…., că am palme de salahor, că unghiilor le-o fi si lor dor de-o pensulă de oja.
Doar jur. Și de fiecare primăvară fac la fel. Florile sunt ca dragostea, niciodată prea multă, niciodată suficientă, niciodată cât trebuie…niciodată…
 
************************
 
Vedeți franjurii de nori din partea stanga? I-am mușcat eu aseară. Ce era sa fac? Prea îmi stăteau pe creștet.
 
******************************
 
În fiecare an, în noaptea de Înviere, imediat ce popa zicea primul ”Hristos a înviat!”, primeam un cocoș alb. Îl prindeau de cu după amiază și îl țineau pe sală. Îi auzeam uneori zbaterile neputincioase. În drum spre biserică, tataia, un fel de plop uscativ și șugubăț, îl ducea la subsuoara brațului întreg. Cu ciotul celuilalt braț îi ținea ciocul în vesta de care nu se lipsea niciodată, să nu-i zboare pasărea din mână. În singura palmă pe care o avea din naștere, cocoșul își lăsa gușa umflată ca într-un cuibar. Nu se zbătea. Nu se zbătea nici când, stând la piciorul stranei, aștepta noul proprietar. ”Ține-l de aripi, tataie!” Iar pasărea trecea docilă în mâinile mele neîncăpătoare, ca și cum aș fi primit o lumânare. Atunci nu știam de ce bunicii mei făceau asta, dar vedeam cum îi liniștește.
În sate din Bărăgan, cocoșul alb este oferit drept lumină celor plecați dincolo fără lumânare. Cocoșul alb este lumina celui ”adormit” fără de ea.
 
Hristos a înviat!
 
**********************************
 
Cum a descălecat el de pe motocicletă și a venit spre mașină… Semaforul aștepta verdele. Am crezut, după statură (prin cască n-am ghicit mare lucru), că e un prieten. Am si coborât geamul. Ah, dar nu din nou! M-a complimentat… pentru… Exact, pentru mașină. A încălecat apoi ca un cavaler, făcând, ca un fluture în drum spre lampă, zig-zaguri, aplecări, a stat chiar drept în șa, toate într-o ”feromonală” geometrie cuceritoare. Dar ne-am făcut doar cu mâna si el a luat-o aiurea.
Eu uitând, între timp, că el cu mașina avusese treabă…
 
 
********************************
 
Grădina mă striga, mă strigau și semințele de pus în pământ, mă striga și sapa, cred că am auzit și una dintre greble. Dar, pentru că m-a provocat teribil romanul pe care îl citesc acum (voi povesti despre el), m-am nimerit făcând pozele astea ”ca- n ploaie, cu același obișnuit ”ei poftim, a început”. Cine si când o să se uite la toate astea?” – zice Maria Stepanova “In amintirea memoriei”.
Și, văzând atâtea fandoseli, păpădia – hop și ea. Veni la photo shooting. Era singura care nu mă striga. Știa că o tai. Cu sapa. Prea s-a întins obraznic peste tot.
 
*****************************
Dăcât să șed pe fesele-mi, mai bine în mâini; dăcât pe toată talpa, mai bine pe vârfuri; dăcât cu capu-n nori, mai bine la cutie; dăcât niște poze, nu mai bine un filmuleț?
 
 
*********************************
 
Într-o seară, apăru Ludmila, vecina mea rusoaică, cu un mănunchi de frunze de lăcrămioare. Și florile? Ce-o fi făcut cu ele? Să vezi, mi-am zis în sinea mea, că o să-mi ceară să le pun şi în apă! Continuam să o ţin în pragul uşii, pentru că nu mă prindeam de glumă – probabil că eram expresivă…. Ea zâmbea în colțul gurii, ușor amuzată, mascându-și dinții mari.
Aveam atunci vreo 20 de ani și lucram în Chişinău la “Sfatul Ţării” şi la “BASA PRESS” ca reporter aspirant.
Ludmila nu ştia româneşte – continua să-mi zâmbească cu buzele-i cărnoase, aspre și colorate în maroniu de la tutun – eu abia de învăţasem 20 de cuvinte în rusă. Ce s-o întreb? Cum să-mi răspundă?
Bine știam să leg doar ”Tî zabâla hleb la mine”. Tot ea mă învățase într-o seară când, trecând să mă viziteze, își uitase pâinea la mine.
Ludmila era educatoare şi nu i-a luat mult până să se prindă că habar n-aveam ce ţinea ea în mână.
Dintr-o dată, muşcă rusoaica mea dintr-o frunză de ”lăcrămioară” şi plescăie demonstrativ, încât îmi dădură pe dată lacrimile de la mirosul ca de usturoi…. al leurdei. Cu Ludmila m-am împrietenit (deși avea un motan gras și nesuferit, care mi se înfășura continuu de picioare ca un preș rupt), m-a învăţat ceva rusă (eu n-am reuşit să o învăţ română); dar cu leurda, ba!
Ulterior, realizam pe zi ce trece că în Chişinău multă lume îi cunoştea proprietăţile…….O simţeam pe alocuri şi în redacţie… Acum o văd pe FB și mă înfior… 🙂
Am făcut sufleu de spanac cu gândul la mirosul leurdei. Rețeta e în link comentariu.
Beneficiile leurdei: curăţă sângele, ficatul, stomacul, intestinele, conţine vitaminele A şi C, sulf, ulei eteric, calciu, fier, fosfor, sodiu, cupru, reduce colesterolul, este vermifug, antiseptic, antitoxic, ajută în bolile gastrointestinale, favorizează eliminarea excesului de acid uric, întăreşte memoria, recomandat şi în stări de anxietate.
 
*****************************
 
Finalmente, și istoria personală se poate scrie tot la groapa de gunoi. Vă mai amintiți de cărțile de artă aruncate în Balta Neajlovului și recuperate, în parte, de noi? Pe scurt, povestea proprietarului, așa cum reiese din actele găsite printre cărți.
Tovarășul Mitricică Valeriu s-a născut în 1928 în București și a trăit – imaginați-vă! – la doar câteva străzi de locuința noastră. Azi ar avea sau ar fi avut 93 de ani. Tatăl lui purta numele de Rafael. Suficient argument sa consideram înclinatia (sau poate pur snobism?) spre pictură a personajului nostru? Nu știu. De foarte tânăr, probabil, a fost angajat consilier pe probleme de industrie în Marea Adunare Națională. Documentul găsit de noi atesta deja, la momentul anilor 1974, o vechime de 25 de ani și un salariu de 5 177 lei. În 1968 este decorat prin decret prezidențial. Armata a făcut-o la Cluj, ca bibliotecar la Casa Armatei. Absolvent de Ștefan Gheorghiu, pasionat de artă, mașini, dietă – cel puțin așa arată cele găsite.
Totuși, cum au ajuns cărțile lui pe valea de gunoi a satului?
Ipoteza mea: ca mulți dintre cei care avuseseră funcții în înaltul aparat de stat comunist, și-a cumpărat casă de vară în zona Călugăreni. Unii dintre ei, la Revoluție, pentru că i-au hulit sătenii, au vândut și s-au dus spre alte sate (știu caz concret).
Stimabilul Mitricică a avut probabil casă în zonă, a fost vândută de vreun an, iar cărțile – aruncate. Fuseseră împachetate în ziare din anii 1970 și depozitate de atunci în vreun pod sau pivniță.
Actualul proprietar, iubitor mai degrabă de literatură contemporană stoarsă din mințile-butoi ale podgorenilor, a găsit de cuviință să încredințeze vântului, gerului, ploilor, câinilor rămășițele trecerii prin lume a unuia dintre răsfățații sorții comuniste.
A propos de titlul unei cărți, să fim atenți ce încredințăm vântului…
 
Voi continua
 
 

Related Posts

  • Tapas a la Facebook (IV)Tapas a la Facebook (IV) Salutare! La multi ani! Va doresc ca ăsta sa fie anul in care "rezolutia" aceea sa se indeplineasca cu desavarsire! Ma bucur sa va regasesc sanatosi. Cum stati cu silueta dupa sarbatori? La mine e cam asa (foto dreapta): P.S. In intampinarea frumoasei (sic!) varste de 45 (asta-mi […]
  • Eforie mon amour III (în peisaj, o culturistă)Eforie mon amour III (în peisaj, o culturistă) Marea mușcă din plaja și faleza Eforiei cu o dârzenie neostoită. De la an la an, apa se apropie obraznic de buza falezei. Există deja porțiuni surpate și închise accesului, iar tivul primului golfuleț, de la intrarea în stațiune, cel care ne-a primit în primii ani de Eforie Sud, tinde să […]
  • Borș de pește, hamsii și alte mezelicuri de la mare (II)Borș de pește, hamsii și alte mezelicuri de la mare (II) Îmi mențin un suflu constant. Alerg și observ în detaliu construcțiile abandonate nisipului și buruienilor, dar și gardurile verzi sau albastre, anoste și anapoda, care mărginesc câte o proprietate sau hotel. Aici, esteticul e în fundul gol și abuzat la fiecare 50 de metri. Turistul, […]
  • Tapas a la Facebook (II)Tapas a la Facebook (II) Nu stiu ce reactie aveti voi, dar mie, cand aud si vad clisee precum "Work hard" (go gym and work hard...) , "alimentatie sanatoasa", "dieta echilibrata", mi se strepezesc dintii (exceptie facand implanturile.... dentare). Este noua limba de lemn a industriei fitnessului si nutritiei. […]
  • Tapas a la Facebook (III)Tapas a la Facebook (III) Ieri, lipsa umbrelei m-a obligat sa ma adapostesc intr-o statie de metrou. La metrou, ca la metrou: un du-te vino aproape continuu, alti oameni care se ascundeau de ploaie si, desigur, o patiserie/covrigarie.... Am ignorat-o trufas cu... coada ochiului si m-am retras intr-un colt. […]

You may also like...

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *