Apnee de tranșee

23 de ani de domnie. Și vreo insomnie? Câteva, poate. Una, sigur: în noaptea alegerilor din 7 decembrie 2003, la câteva luni de la spectacolul mediatic, marca Surkov (Baranov, în carte), al arestării lui Mihail Hodorkovski, cel mai bogat om din Rusia la acel moment – ”Capul unui potentat rostogolindu-se pe pământ a fost întotdeauna unul dintre spectacolele cele mai îndrăgite de mase. (….) Eu poate nu am prea reușit în viață, își spune omul de pe stradă, dar cel puțin nu atârn în spunzurătoare.”

Dar insomnie nu din cauza rezultatului alegerilor, previzibil, altminteri, ci pentru că patrupedul dăruit de Serghei Șoigu, labradorul Konni, fată opt pui.

Singura, de altfel, care tulbură calmul implacabil al cancelarei Merkel, cu vădită fobie față de câini (există poze de la acea întâlnire), reușind să o destabilizeze pe moment pe îmblânzitoarea de fiare politice.
”Sunteți sigură că nu vă deranjează câinele, doamnă Merkel? Aș putea să-l dau afară, dar e atât de drăguț, știți. Cu greu mă despart de el.”

Nu știm ce i-a răspuns Merkel, marcată de amintirea rottweilerului căruia puțin i-a lipsit să n-o sfâșie în bucăți, pe când avea opt ani, sub privirile îngrozite ale tatălui ei. Chestiune cu care și țarul era la curent, desigur, de aceea și intimidant orchestrată scena.

Cert e că acela – labradorul – ar fi fost momentul când țarul se decide să-și scotă mănușile și să-și intre cu desăvârșire nu în rolul unui mare actor (asta făcuse până acum punându-se pe el însusi în scenă cu ajutorul neatârnat al ”magului de la Kremlin”, ”Rasputinul lui Putin”, cum l-a numit Kasparov pe Baranov), ci al unui mare spion.

”Oh, dumneavoastră sunteți, Baranov, a strigat către mine, magul de la Kremlin, Rasputinul lui Putin. Știți ce spun oamenii despre <<democrația suverană>> a voastră? Că este față de democrație exact ce este scaunul electric față de scaun. Am izbucnit în râs: Asta arată că cel puțin rușii nu și-au pierdut cu totul simțul umorului! Kasparov, serios, știți ce înseamnă democrația suverană?

-Nu sunt politolog, dar ca jucător de șah aș spune că este mai mult sau mai puțin opusul unei partide. La șah, regulile rămân neschimbate, dar câștigătorul se schimbă tot timpul. În democrația voastră suverană, regulile se schimbă, dar câștigătorul este întotdeauna același.”

Apariție reținută, în primii ani de după 1999, pe scena internațională, afișând ”atitudinea clasică a rusului care nu are niciodată actele în regulă și trebuie să se supună examinării minuțioase a unor judecători mult mai civilizați”, țarul schimbă macazul.

Joacă, după momentul Konni-Merkel, după regulile maidanului copilăriei din Leningrad, unde, dacă n-ai fi atins mingea cu iuțeală, sigur ai fi primit un genunchi în boașe. Aceeași regulă din curtea școlii, o curte poleită acum, a brutelor care trebuie să domine ca să nu primească lovitura la gioale. Sau mai sus. Sau râsul nebun, de nestăvilit al lui Clinton, când Elțîn, cu greu ținându-se pe picioare de beat, abia rostește discursul de după încheierea unui acord bilateral.

În 2007, când am pus prima (și ultima) oară piciorul pe caldarâmul granitic al Kremlinului, eram angajata unei companii franceze pentru care Rusia reprezenta a doua cea mai mare piață de desfacere. Venind de la aeroport spre centrul orașului, Moscova îmi produce un șoc cu efect de ”pielea capului zbârcită”. Ceea ce mi-a rămas însă lipit de retină sunt scările către cerul incredibil de albastru decupate de turlele bulboase, acadele colorate sau aurii, ale catedralelor din Piața Catedralelor Kremlinului.
Terestre scări ale lui Iacov. ”Cel care locuiește la Kremlin stăpânește timpul.”

”La acea vreme, Moscova era plină de străini slabi și eficienți. Circulau prin marile întreprinderi, prin ministere și chiar la Kremlin cu un aer de proconsuli romani trimiși să restabilească ordinea într-o provincie îndepărtată a imperiului. Conduceau bănci, fundații, ziare. Împărțeau sfaturi și judecăți cu tonul celui care adresează unui copil despre care înțelegi deja că va ajunge rău, în ciuda dragostei și a eforturilor părinților. (….) Și nu se știe cum, în loc să crească, influența noastră scădea.”

2012, ceremonia de învestire de la Kremlin. Țarul trece, de la reședința sa până la Kremlin, printr-un oraș gol. Nu-l aclamă nimeni, niciun steguleț, niciun ”ura”. Nimic. Pustiu de oraș ocupat. Doar cei invitați la banchet, foștii copii ai foamei sovietice, așteptând ”haliava” (să mănânce nepedepsiți și pe socoteala altuia cât poftesc).

Izbitoare asemănare cu balul lui Bulgacov din Maestrul și Margareta: ”Ia priviți, zice satana de sub chipul lui Woland, niciunul nu s-a îmbolnăvit și niciunul nu m-a refuzat”.

Și, în ciuda protocolului de învestire, prietenii din străinătate Gerhard Schröder și Silvio Berlusconi, sosiți pe un terminal special al aeroportului guvernamental, a căror prietenie e mai importantă decât formalismul sau cutumele diplomatice.

Insomnie și mare bucurie la citit mi-a dat și mie cartea asta, bine documentată (deși ficțiune) și ritmat scrisă, la a cărei lansare am fost recent. Și bine am făcut, grație invitației grațioase a Denisei Comănescu, altminteri aș fi trecut razant peste, poate, revelația anului în materie de carte. Sigur că anul abia înflorește, dar tare înflorește bine cu cartea asta.

Sceptică la momentul când i-am remarcat apariția – ah, zic, altă carte despre țarul de la Kremlin; ce-ar mai putea spune nou față de explozia ad nauseam de știri, cărți și documentare despre Putin și ascensiunea lui?

Deci, ce mai poate aduce nou cartea asta? Păi poate. Și încă multe. Și nebănuite. Și mai ales utile înțelegerii contextului războiului din Ucraina.

1.

În primul rând, cartea este scrisă din perspectiva lui Vladimir Baranov, alias Vladislav Surkov, proaspăt îndepărtat din funcția de consilier al țarului. Considerat eminența cenușie de la Kremlin, cartea ne arată însă, prin ochii admirativi ai lui Baranov, un Putin care preia singur și sigur frâiele puterii, folosindu-se de oameni în diferite conjuncturi și debarasându-se de ei tot atât de rece și imun cum ai mânca o cașă care nu-ți stârnește atâtea emoții nutritive ca scoicile Saint-Jacques. Putin singur se află la butoane, nu lasă să-i atârne nicio sfoară pe care alții să o păpușărească.

”Intrând în restaurant, l-am găsit pe Putin singur. (…) Expresia îi e relaxată, gesturile calme. Emana din el o senzație rece de putere pe care în mod evident alesese să nu o desfășoare data trecută. Mi-a strâns mâna fără să se ridice și i s-a adresat chelnerului care se uita la el cu atitudinea unui mic rozător hipnotizat de un șarpe cu clopoței: Dați-ne un sfat, Pavel Ivanovici.

-Dacă vă place peștele, recomand scoici Saint-Jacques cu sos de conopidă sau limbă-de-mare cu raci flambați. Dacă preferați carne…

-Un castron de cașă, te rog.

-Două.

Chelnerul și-a reprimat un fior și s-a îndepărtat rapid.”

2.

Apoi este nevralgia unei realități de după 90, pusă în scenă de Baranov, regizor și realizator de televiziune, ca un teatru de avangardă, mizând pe actorul perfect care-și joacă rolul vieții. Detalii diabolice de construcție a unei realități-ficțiune impecabile; televiziunea, noul centru al lumii magice, o lume sub care plăcile tectonice se mișcă la magnitudinea dirijată de putere.

”Cufundându-mă în cronicile proceselor staliniste din anii treizeci, mi-am dat seama că era deja, practic, vorba de niște megaproducții hollywoodiene: calea sovietică în show-business. (…) Nici un detaliu nu scăpa atenției producătorilor, amestecul de realitate și ficțiune trebuia să fie impecabil. Publicul, cel căruia i se permitea să aibă acces la proces, și mai ales milioanele de persoane rămase acasă, informate prin radio și Pravda, trebuiau să treacă prin aceleași emoții ca atunci când te uiți la un film Metro Goldwyn Mayer. Teama, neliniștea, teroarea în fața Răului.”

3.

Substratul de turbă (și turbat) al armatei de mercenari, aventurieri, lideri de bande, personaje care călăresc tulburările istoriei, asemeni unor cazaci de secol XIX, în care se dezvoltă germenii războiului din Ucraina.

”Eram omul soluțiilor sofisticate, și mă trezisem explicându-i unui cazac burdușit cu cartușiere că trebuie să continue războiul, să bombardeze spitale și școli, chiar dacă nu voia, chiar dacă nu exista niciun motiv, doar pentru că asta cerea planul subtil pe care mintea mea subtilă îl concepuse. (…) Imperiul Țarului se născuse din război și era logic ca până la urmă să revină la război. Aceasta era temelia de nezdruncinat a puterii noastre, viciul ei originar.”

”Șeful își urmează instinctul, are mirosul unui animal de pradă obligat să supraviețuiască. Și, până la urmă, singurul lucru care îi poate garanta supraviețuirea este moartea celor din jur.”

”Nimeni nu mi-a luat locul. Labradorul este singurul consilier în care Putin are deplină încredere. Îl pune să alerge prin parc, merge cu el la birou. În rest, Țarul este complet singur. (…) Nu are lângă el nici soție, nici copii. Cât despre prieteni, știe că, în stadiul la care a ajuns, însăși ideea de a avea așa ceva este de neimaginat. Țarul trăiește într-o lume în care chiar și cei mai buni prieteni se transformă în curteni sau în dușmani implacabili, de cele mai multe ori, și una și alta.”

”Caligula dorește ca țestele tuturor oamenilor să se afle pe un singur gât, pentru a putea anihila întreaga lume dintr-o singură lovitură. Putere pură. Iată ce a devenit Țarul. Sau poate așa a fost de la început. Singurul tron care îi va aduce pacea e moartea.”

”Rusia este fabrica de coșmaruri a Occidentului. La sfârșitul secolului al XIX-lea, intelectualii voștri au visat revoluția, noi am făcut-o. Despre comunism nu ați făcut altceva decât să vorbiți. Noi l-am trăit vreme de șaptezeci de ani. Și, chiar și în această privință, am mers mult mai departe decât voi. În anii nouăzeci, nimeni nu a dereglementat, nu a privatizat, nu a lăsat loc inițiativei antreprenoriale mai mult decât noi. Aici s-au clădit cele mai mari averi, plecând de la nimic, fără reguli și fără limite. Am crezut cu adevărat în chestia asta dar n-a mers.”

Scris în 2021 și apărut în 2022, acest prim roman al lui Giuliano Da Empoli este cu adevărat uluitor, ajutat firește de buna traducere a lui Bogdan Ghiu. O noapte, atât mi-a trebuit, și l-am hăpăit. Imposibil altfel… Romanul o cere, fiecare pagină cere să o întorci pe următoarea. E un șuvoi care se revarsă dintr-o suflare peste tine cu forța viiturii.

Mulțumesc încercănat, Denisa Comănescu. Ce carte…!