Să fii și… atât?

Să fii pentru bărbatul tău nu femeia care ești, ci acea femeie. N-ai văzut-o pe deplin, o întrezărești doar, știi însă că este și știi mai ales cum este, fără contururi, dar știi precis cum îl atinge, cum îi sunt ochii, buzele, cum îi privește umflătura aceea vizibilă prin granița pantalonului. Pentru că vezi asta în ochii lui, pentru că simți asta în pielea lui, pentru c-ai pipăit-o după ce el te-a iubit, el, cel întors din a patra călătorie în Japonia.

Tânărul Hervé Joncour pleacă într-o Japonie autoizolată timp de 200 de ani pentru a salva cultura viemilor de mătase din Lavilledieu atinsă de epidemie. Nici negustorii chinezi, nici olandezi și nici englezi nu reușiseră să pătrundă aici. Jancour vindea și cumpăra viermi de mătase. Era anul 1861, când culturile europene de viermi de mătase se aflau în pericolul de a dispărea, secerate de o epidemie ale cărei cauze și antidot avea să le găsescă Pasteur, dar asta mai târziu.

Deocamdată, cel care-și croiește – singurul, de altfel – drum înspre celălalt capăt de lume și înspre o inefabilă, senzuală și tainică legătură amoroasă cu femeia aceea care nu avea ochi ca linia, ca japonezii, ci ochi europeni. O fulgerătoare dragoste care nu începe cu adevărat, de aceea nici nu se termină și nici nu se consumă. E ca atingerea de mătase în bătaia vântului: doar îți freamătă pielea sub umbra faldurilor ei.

Hélène, soția lui Joncour, este vântul care flutură blând fiorul mătăsii.

O poveste scurtă, mai degrabă nuvelă, cu ritm de haiku, cu șarmul impalpabil și discret al unduirilor unei gheișe.

”Mătase” este al patrulea roman al lui Alessandro Barrico.

***************************************

Să fii convins că ăsta e destinul tău și să-l împlinești până la capăt. Și până la capătul lumii. Și să nu-l trădezi, și să nu te iei la trântă cu nimeni, și să nu dovedești nimănui nimic. Să fii și atât.

Este abandonat pe pianul transatlanticului Virginia, în salonul de clasa întâi, în speranța că un aristocrat îi va oferi o viață mai bună. E abia născut. E carne dintr-a uneia, și ca ea mulți, care urcau din Europa pe vaporul spre America în zdrențe și debarcau curați, spilcuiți, îmbrăcați în perdele și draperiile transformate în haine în timpul lungului drum spre Pământul făgăduinței.

”Novecento” e numele lui, deși pe cutia bebelușului era desenată o lămâie însoțită de un text imprimat cu cerneală albastră: T.D. Lemon.

Două romane ale lui Baricco, ”Mătase și Novecento”, ascultate între două treburi domestice.

Related Posts

  • Despre primăvară Despre primăvară Din acuarele Mariei (8 ani).
  • Eforie come again (2020)Eforie come again (2020)
  • Umeri sau spate? Ambele!Umeri sau spate? Ambele! Just me! https://www.youtube.com/watch?v=tcG5kM9ttPc&feature=youtu.be
  • Și campionii plâng câteodată….Și campionii plâng câteodată…. Cu ceva vreme în urmă, când i-am spus lui sensei că mă tem foarte tare ca nu cumva ceea ce scriu să alunece în ridicol, mi-a răspuns cam așa: dacă ție îți place să scrii, scrie; scrie pentru tine, ce-ți pasă de ce cred alții. Tu crezi că, dacă îmi era vreo teamă de ridicol, m-aș mai fi […]
  • Mângâierea cea de toate zileleMângâierea cea de toate zilele Frisonul inserării, mai placut parcă dupa ora petrecuta in Humanitasul de pe langa hotelul Cismigiu, ne-a starnit - mie si Mariei, fata mea - pofta de ceva caldut si molatec, nu neaparat dulce. M-am ghidat nu dupa miros (mirosul cotropitor este atributul covrigariilor de metrou), ci, […]

You may also like...

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *