”Confiteor” și dincolo de ultima filă

Când prietena mea N. mi-a dăruit-o acum câțiva ani – ”uite, a găsit-o soțul meu la târg (de carte) și ți-am luat și ție una” – eram în colanți și maiou de sport, gata de antrenamentul cu ea. O carte în sala de sport cu fiare și animale domesticite cu muschi macri la pachețele e ca o zână nebotoxată, care tocmai a mușcat din măr, în pădurea cu jivine.

O întrebai, vâzând titlul și răsfoind-o în treacăt (”Omul și limbajul său” – uh, greu ca o șapă de plumb deasupra capului!), dacă nu cumva mă supraestimează.

A zis că nu, cum îți zic toți prietenii simpatici ca să-ți facă plăcere, și eu n-am citit-o, că nu se poate numi citit din scoarță-n scoarță frunzăritul câtorva pagini, când mintea-mi era mai fără ceață.

Dar ”Confiteor” mi-a adus-o la suprafață (vezi pagina în care e pomenit Coșeriu, gigant lingvist român, fondatorul Școlii Lingvistice de la Tübingen), ca să-mi respire mie ca un pește la oglinda minții și așa destul de blonde…

Am căutat, citind ”Confiteor”, mai multe referințe despre Coșeriu.

Din păcate, deși este apreciat și onorat de prestigioase centre științifice și universitare din lume, în română cărțile sale sunt aproape imposibil de găsit.

Înțeleg acum de ce, încurajată probabil de soțul ei, teolog, fin cunoscător, a cumpărat-o și pentru mine.

Născut în Bălți, Republica Moldova, Coșeriu a revenit acasă după 28 de ani. Vorbitor a șapte limbi, a susținut cu vehemență existența unei singure limbi, cea română și nu moldovenească, și dincolo de Prut.

Ceea ce voiam să remarc, și nu să mă dau mare cu cărțile din bibliotecă – că asta nu-i o calitate decât în prezența altora mai consistente pe care nu știu dacă le dețin -, este bucuria să găsești referiri la un nume de colos într-o carte gigantică precum ”Confiteor” și averea fabuloasă pe care o conțin unele cărți: de a scoate la suprafață altele și altele și cum te coc, te maturizează literar, ca să le înțelegi pe cele pe care le pui deoparte.

O vreme.