L`art de la joie est le portrait d`une femme parfois dure

Pierdută ieri în echinocțiul de primăvară rătăcită pe drum ca o carte poștală și Ziua (ne)Fericirii (care fericire? când alături de noi e un ocean de nesfârșită durere și prigoană ), uitai de Ziua Francofoniei.

Franceza, cu tot ce înglobează ea, mi-e un companion statornic de atâția ani.

E o sumă uriașă alcătuită din profesoara mea de franceză, minionă și cu gropițe, căreia cred că i-au dat lacrimile când ne-au văzut pentru ultima oară și care mi-a scris pe coperta caietului poemul din poză, încă solid pentru ca Ștefan să-l arate fericit profesoarei lui de franceză.

E cealaltă profesoară, brunetă, ursuză, înaltă, cu ochi verzi și carmin violent pe conturul unghiilor, care mi-a spus într-o după amiază când soarele îmi străpungea vederea, vai, ce ochi negri ai! (nu știam că și ochii negri stârnesc mirări) și nu știu nici azi dacă a fost un compliment, toate lecturile exersate cu dicționarul nelipsit ca apa, toate gândurile pe care nu le-am mai tradus din română, le-am născut direct în franceză, dar asta după mulți ani apăsați de neputința unei exprimări ca un bolovan împins la deal, când cuvintele luau forma scamelor care nu voiau să se desprindă de pe limbă, deși le simțeam pe vârf gata-gata…

Mai e și o anume eleganță a ființei pe care am capătat-o prin contaminare și de care nu mă mai pot dezbrăca (nici nu vreau), chiar și când sunt dezgolită în fața oglinzii.

Și e în toate astea o artă a bucuriei: ”L`art de la joie est le portrait d`une femme parfois dure, mais surtout libre, courageuse, indépendante!”